NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Etichetă: thriller

Blogosfera SF & F: Choice

Nu pot să încep decât cu niște zicători:

„Dacă te mănâncă undeva, te scarpini”, „Ursul merge, câinii latră” și aia cu prostul se interpretează ca atac la autor. (nu e cazul)

În condițiile în care în ultima vreme cam prea mulți se cred „îndreptățiți” să-și dea cu părerea despre cine poate și cine nu să-și dea cu părerea, iată că proiectul „Blogosfera SF & F” merge mai departe.

Și pentru că nu suntem părtinitori și pentru că știm ce alții nu știu sau aflăm, am decis să încercăm să recenzăm cărți de la toate editurile care publică SF & F românesc.

Să o zic pe aia cu mare e grădina Ta, Doamne și cine m-a pus? Nu, o zic pe aia cu dacă m-a mâncat, m-am scărpinat.

Și acum începe scărpinatul:

Titlul este „Choice”, autoarea este Livia Furia și cartea o puteți cumpăra de aici. În prostia mea cea crasă mă tot așteptam ca titlul să se regăsească în poveste. Dacă citesc un text cu titlul „Făt Frumos din Lacrimă”, mă aștept (și se întâmplă) ca pe parcursul textului să realizez înțelesul titlului, să văd de unde vine. Aș, de unde! Uite că aici logica mea de fier s-a topit toată, că de unde să pricepi de ce cartea se numește „Choice” și nu „Dary” sau „AR DaKan”. Care alegere? Ca să aleg între X și Y trebuie să fiu în cunoștință de cauză și să știu ce înseamnă X, ce înseamnă Y și să iau o decizie, să fac o „alegere”. Am tot sperat că până la final găsesc care a fost momentul de cumpănă, dar, dacă sunt pus în fața faptului împlinit se mai cheamă că a fost alegerea mea? Eu zic că nu. A și faza servită pe final că pe animăluț îl cheamă „Choice” și de aici titlul, nu o înghit nici cu tone de ciocolată.

Mai departe: trecând peste titlul în engleză (sincer, cred că a fost pus doar pentru că e „cool”, pentru că „dă bine la public”), deschid cartea și încep să citesc. Primele pagini nu-s chiar rele, din punct de vedere al scriiturii în sine, dar…

1) Intru direct în brânză, pe sistemul am dat cep la burduf și începe să curgă, dau peste un amalgam de personaje. Nu sună deloc bine cuvântul ăsta, „personaje”, mai degrabă niște NPC (Non Playing Character –  care sunt acolo doar ca să ajute personajul principal să meargă mai departe în poveste). Și după ce că dau peste ele tam-nesam, le mai cheamă și ca-n turnul din Babel. Sunt pur și simplu niște cartoane cu etichete: Darla Marinka, Dary, Regina, Maria, Ioana, Berca, Sebastian, Furio (ăsta e avatarul autoarei?), AR DaKan (ăsta cel puțin parcă e din jocurile video ale anilor 1980, pe vremea când băgam caseta în casetofon și așteptam juma de oră să se încarce SABOTEUR. Și amărâtul mai e și bătăuș profesionist – un fel de filmele cu „cichi chan”, îi sare capsa imediat). Dar de unde vin personajele astea, cu ce se ocupă ele, care e rolul lor prin poveste? Pe lângă inconsistența numelor care m-a lovit destul de rău, avem

2) Lumea în care se desfășoară cartea, universul, nu este deloc conturat (ă): nici spus că ne aflăm pe planeta Pământ în anul 4500 î.e.n. după ce marele cataclism a deschis liniile temporale, nici sugerat prin decoruri (este un exemplu!!! cartea nu-ți dă nici un indiciu de nici un fel despre când și unde se petrece acțiunea). Și nici că am aflat care e șpilul, cum funcționează lumea asta (da, Sandra, știu, nu trebuie să-i dai cititorului mură-n gură, trebuie să-și pună capul la contribuție. Contribuție la ce? Că dacă-mi închipui eu cam cum era, fără ca tu autor să trasezi niște linii, să suferezi ceva, păi cred că încep să am o contribuție la poveste).

3) Opaaaa, apar și extratereștrii. Primul pe numele lui Sebaahn, e un fel de nu știu ce, care are blăniță roșie, lăbuță de veveriță, se frământă ca un pisoi, are urechiușe și năsuc și mustăți și moare după ce-ți împlinește un gând pe care doar l-ai gândit, nu l-ai aprofundat, era și el pe acolo, ca o părere (ce ziceam că nu e alegerea mea?). Sincer, eu mi l-am închipuit cam de mărimea unui gușter, deși în carte i se spune nevăstuică. Aaa și e foarte prietenos, că se aleargă cu Ioana, care este o fetiță de nici 5 anișori, nepoata lui Dary, personajul principal (deși sunt ferm convinsă că avem două personaje principale, un cuplu format din Dary și AR DaKan).

4) Abundența de termeni preluați din limba engleză și traduși corect, dar folosiți într-un context tâmpit, mi-a scos peri albi. Exemple:

a) „… mi-am luat un pahar cu lapte și câteva prăjituri dintr-o cutie rătăcită pe dulap” – cine ține prăjiturile într-o cutie rătăcită pe dulap??? Ce prăjituri sunt alea? Negrese pe post de bolovani ca să ai muniție de spart capul boului masochist cititorului care a mai dat și bani pe cartea ta. Mie mi se pare clar că se referă la englezescul „milk & cookies”, unde doamna hautoare nu știe că „cookies” deși sunt traduse prăjiturele în limbajul IT pot fi și biscuiți și orice altceva dulce pe bază de blat sau cocă.

b) „… vă rog cineva să mă ajute” = somebody help me

5) Construcții de fraze nefericite, nu, de-a dreptul imbecile: „… am simțit cum cobor câțiva cm mai jos”. Aloo, tanti, ia să te văd cum cobori mai sus! Hai, să te văd!

– „arătând spre băiețelul care mi se urcase în cap” – păi dacă a găsit loc? ce să facă și el? s-a urcat unde era mai liber.

6) Obsesia cărții, o expresie: „gesturi maternale”. Maternale, pe bune?????? Da’ „materne” nu ne mai place, nu? Eu când v-am zis că textul ăsta e o traducere proastă din engleză…

Din păcate, dacă nu mă opresc, fac analiză pe text la întreg volumul și ne ia câteva zile să citim un amărât de articol.

Ce găsim în carte? O poveste care putea fi foarte faină. Dacă nu era dată de toate gardurile: avem practic o aventură cu vârcolaci niște fiare pe care numai karateka AR DaKan le poate ucide, a se citi preface în scrum.

Personajele sunt acolo doar de decor, nu evoluează, nu au reacții firești, nu trag învățăminte, nu sunt delimitate: bune și rele. Eu știu că viața nu este în alb și negru, dar totul în nuanțe de gri, poate doar în „Fifty shades of grey”.

Iar finalul este cireașa de pe tort:

„- AR, e totul în regulă? am șoptit, speriat.

S-a întors spre mine, scrășnind. Avea ochi de rubin și miroasea a păcat.”

Înțeleg conceptul de cliffhanger, dar așa? Cum miroase păcatul?

Căutând informații despre câte cărți a mai scris autoarea aflu că „Choice” este al treilea roman publicat, mai are un prim volum dintr-o serie și un roman de sine stătător, iar „Choice” este primul volum al unei trilogii thriller SF.

După ce am citit, am rămas cu o întrebare: unde-s thrillerul și SF-ul?

 

Recenzia (opinia, părerea) face parte din proiectul Blogosfera SF & F. Ca să citiți și părerile colegilor mei, faceți click pe linkurile de mai jos:

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=840

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/03/choicechoice-1-de-livia-furia.html

https://readersrepublic.wordpress.com/2018/03/14/recenzie-choice-livia-furia/

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/3/blogosfera-sf-f-choice

https://assassincg.wordpress.com/?p=17111

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-choice-livia-furia/

Luna viitoare a venit rândul editurii Pavcon să fie în colimator cu romanul „Noaptea lemurienilor” de Florin Giurcă din cadrul seriei RSA – România sub Asediu.

Cel-ce-simte de Teodora Matei

Și pentru că tot a trecut Romcon, unde, printre altele, s-a discutat despre copertă așa da și așa nu, asta este una dintre așa NU.

Cartea cuprinde 5 povestiri, două de sine stătătoare și trei din ciclul „Profiler”. Toate cinci sunt polițiste, dar primele două sunt un fel de Mircea Eliade – „La Țigănci”, pe când ultimele trei par desprinse din seriale de genul „The Mentalist”.

La fel ca la „Stăpânul castelului”, Teodora împletește realitatea cu previziunea, cu amintirile, cu preștiința.

Fiecare povestire mi-a dat planurile peste cap și a avut un final la care nu m-am așteptat. Temele alese pentru texte sunt cele mai comune, mai uzitate în scrierile SF, dar Teodora Matei reușește să le imprime o altă conotație.

Prima povestire, „Trois” m-a plimbat cu suspansul până la final. Mereu am avut impresia că făptașul este cel care s-a dovedit a fi perfect nevinovat. Sunt curioasă dacă vă păcălește și pe voi, sau numai eu am fost cea naivă.

Al doilea text, „Greu de dezlegat” este cel care m-a dus cu gândul la Eliade, la labirint, la țigănci și ghicitoare, vrăji și magie neagră.

Seria „Profiler” este una care începe banal, dar continuă neașteptat și împărțirea puterilor miraculoase, înțelegerea și folosirea lor nu sunt decât un simbol al dualității omului: ne naștem și nu știm de ce suntem în stare, dar pe parcurs, unii dintre noi aflăm și tot unii (nu aceiași) învățăm să ne folosim de darurile pe care le avem în folosul celorlalți. Eu cred că asta înseamnă să fii om, să te pui în slujba celorlalți (vezi Răsăritenii).

Deși este o carte mystery & thriller, este plină de simbolistică, de fantastic și de science fiction. Este o excelentă aducere în prim plan a extraordinarului zilnic prin prisma înnodării realității cu paranormalul, cu amintirile din copilărie, cu pasiunea și cu dorințele ascunse, cu temerile fiecăruia dintre noi. Niciodată calea pe care mergi nu este singura cale. Întotdeauna ai o altă opțiune. Faptul că ai nevoie de puțin ajutor să găsești acea altă cale, deja este o altă poveste care te introduce în lumea care coexistă cu cea pe care o cunoaștem.

Cartea merită să fie cumpărată și citită cu vârf și îndesat. O găsiți aici.

SF versus Mystery & Thriller la Strada de C’Arte

Sâmbătă, 24.09.2016, dacă ați crezut că nu este nimic altceva decât o altă simplă și banală zi de sâmbătă, v-ați înșelat amarnic. De ce? Păi cum, de ce?

În calendarul științific pe  2016 (sper să-l apuc și pe cel pe 2017) scrie așa: „A fost observată prima dovadă că primatele non-umane șoptesc. (2013) „.

Nu e destul? Păi nu e, că am avut dovezi și că primatele umane șoptesc și chiar mai mult de atât, știu să vorbească în public și să folosească microfonul.

Acestea fiind spuse, vă povestesc puțin cum a fost la „SF versus Mystery & Thriller la Strada de C’Arte”.

Se făcea, mări, se făcea, că a fost a V-a ediție a festivalului „Strada de C’Arte” care a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară din București, în perioada 21-25 septembrie 2016.

Și uite așa, sâmbătă pe la 17 ne-am apucat de dezbătut tema „Cine se teme de genurile minore?”. Da, știu, e din povestea aia cu „Cine se teme de Virginia Wolf?”. Și nu oricum, ci având ca invitați pe: Bogdan Hrib (scriitor și editor la Tritonic), Michael Hăulică, de asemenea editor, dar și scriitor, Anamaria Ionescu, Lucia Verona, Aurel Cărășel, Lucian Dragoș Bogdan, Teodora Matei, Dănuț Ungureanu și Petru Berteanu. Din public le-a ținut isonul și Monica Ramirez, proaspăt întoarsă de peste ocean, de pe meleagurile americane. Și în timp ce, râzând cu un ochi și plângând cu celălalt se dezbat probleme spinoase încă: genurile SF, fantasy, horror, mystery & thriller sunt sau nu genuri minore; ce citesc adolescenții? cum îi atragem să citească literatură română contemporană, pe partea cealaltă s-a destins atmosfera cu întrebări din public de genul cum se scrie un roman bicefal sau la patru mâini?

Una peste alta a fost o reîntâlnire cu prieteni și cunoscuți, s-au lansat două cărți: romanul polițist „Moartea ca o cocotă de lux”, autor Aurel Cărășel și romanul SF „MAYA”, partea a doua a trilogiei începută cu „Omul fluture” scris de autorii Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan.

De ce e bine să mergi la lansări de carte? Pentru că ai ocazia să cunoști autorii, să afli lucruri despre ei sau despre carte pe care nu ai de unde să le auzi din altă parte, pentru că ai ocazia să dai feedback pe viu grai și asta este tot ceea ce contează pentru un autor: părerea cititorului.

Bine, bine, dar eu, cititorul, cu ce mă aleg? Cu prieteni noi, cu autografe și cu o recoltă de cărți numai bune de citit și disecat.

20160925_112356

20160924_173911 20160924_173148 20160924_173144 20160924_172633 20160924_172018 20160924_171703 20160924_171600 20160924_171542 20160924_171152 20160924_171020 20160924_171002 20160924_170957 20160924_170955_hdr 20160924_170948 20160924_170747 20160924_170734 20160924_170729

The Purge: Election Year

Deși nu-mi aduc aminte să mai fi văzut vreun film din această serie, ăsta mi-a plăcut mult de tot. Pe imdb este categorisit ca fiind horror, action, sci-fi. Pentru mine nu e horror, e un thriller foarte alert. Face parte din gama „Texas massacre”, „Helloween”, însă puțin altfel. Adică variațiuni pe tema.
Este un film bine făcut, te bagă în scaun și în corzi de la început până la final, însă nu de groază, ci din cauza ritmului alert în care se succed crimele. E un fel de „Serious Sam” sau orice alt joc de hack & slash. Apuci ce armă-ți pică-n mână și tragi / dai. Dacă nu o faci tu, o fac ei. E care pe care.
În prezentarea filmului se spune că „la o distanță de câțiva ani după ce l-a cruțat pe cel care i-a ucis fiul, fostul sergent de poliție Barnes ajunge șeful securității pentru senatorul (de fapt, vă spun eu, care am văzut filmul, că e senatoarea) Charlie Roan, o candidată la președenție luată în vizor pentru a fi ucisă în noaptea de Purge, datorită faptului că a jurat să elimine această sărbătoare”. Acum… sărbătoarea asta este – vorba unui personaj din film – un fel de Helloween pentru adulți, de vreme ce numai jmecherii de jmecheri de prin cartiere și de peste hotare sunt pe străzi și ucid în voie. (da, vin grupuri întregi din Europa special pentru această noapte)
Filmul este clar SF, se petrece într-o lume nu neapărat postapocaliptică, dar post-război. Eu n-am priceput deloc că monsieur Barnes ar fi fost polițist în vreo altă viață. Pomenește doar de uciderea fiului său într-o astfel de noapte.

De fapt ce este „purge”? Purge este o perioadă de 12 ore (de la 7 pm la 7 am) care se aniversează în fiecare an pe 21 spre 22 martie. În acest răstimp absolut orice este legal. Chiar și crima este legală și nepedepsită. Poliția, pompierii și ambulanțele nu există și nu acționează pe durata acestui eveniment. A început ca fiind sărbătorirea noii ordini, a noului Guvern al S.U.A. după terminarea războiului și a ajuns să fie o noapte oribilă în care orice este posibil și în care oricine este expus, cu excepția politicienilor de grad 10 (adică ăi mai mari și mai tari).

Numai ce te faci că domnița Charlie Roan a asistat neputincioasă la uciderea familiei ei cu vreo 18 ani în urmă și de atunci a jurat că va face să dispară acest obicei, drept pentru care intră în politică și acum este senatoare, candidată la președinție și din câte se pare, cam are câștig de cauză. Treaba fiind extrem de simplă, de data asta nu există absolut nici o restricție, toată lumea este expusă și ditamai armada pleacă să o ucidă pe doamna care vrea să-i înlocuiască pe „Părinții Fondatori”.

Costumele de Purge sunt un fel de Helloween macabru, dar reușite și acțiunea pornește. Avem eroi și anti-eroi, avem echipă și (nu valoare, steliștilor) trădare (rimează, nu?).

Una peste alta eu recomand filmul celor doritori de adrenalină în fața ecranului, celor ce sunt obișnuiți cu „head-shot”, reîncărcare rapidă și mergem mai departe, să ucidem toată hoarda până ajungem la bossul cel mare.

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén