NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Etichetă: sf

Agaricii și SF-ul

Da, știu, faptul că SF-ul devine din ce în ce mai popular în România ar trebui să mă poarte în al 15-lea CER. Și totuși… Și totuși nu e așa când realizez că orice cărțulie (ca să nu spun maculatură de aprins buștenii) entuziasmează oameni care se dau pricepuți în ale SF-ului, dar care habar nu au de fapt ce cuprinde genul SF. Da, știu, fiecare are dreptul să-și exprime opiniile și nu uit că chiar eu urlu sus și tare pe tema asta. Ce facem însă cu educația? Dacă începem să considerăm toate cărțile a fi SF, în loc să folosim termenul corect de „ficțiune” pe post de rod al imaginației oare unde ajungem? Cine oare este îndreptățit să categorisească o scriere sau alta și cum am putea educa publicul?

În primul rând, ca să nu zic autorul, atunci editorul ar trebui să știe în ce categorie include o carte sau alta, nu? Pentru că editurile au diverse colecții și atunci aici intervine prima categorisire a textului respectiv. Apoi un cititor avid al unui gen sau altul va ști clar dacă un text aparține sau nu genului respectiv.

Buuun, de aici intervine cum îi educăm pe ceilalți? Pe cititorii ocazionali care iau contact pentru prima dată cu genul prin intermediul unei cărți considerată ca făcând parte dintr-un gen cu  care, de fapt, nu are nici în clin și nici în mânecă?

Sincer, nu am răspuns la întrebarea asta, dar mă doare foarte tare și nu doar sufletul, încep să percep o durere fizică atunci când mă gândesc că un gen de literatură deloc facil și destul de larg, care este prea puțin cunoscut masei mari a populației din țara noastră este luat în derâdere și mă simt ca și cum cineva mi-ar vinde un DVD cu O-ZONE pe post de Body Count.

Blogosfera SF&F: Milos Dumbraci – Hotul de moarte

Pentru prima ediție a recenziilor Blogosferei SF&F îl are de „disecat” pe proaspăt debutantul Miloș Dumbraci.

Având în vedere că Miloș a avut povestiri publicate în reviste online și pe hârtie, precum: Gazeta SF, Helion, Nautilus, Fanstastica, Știință și Tehnică nu cred că editura Millenium și-a asumat vreun risc publicându-i volumul de debut.

Miloș a debutat cu un volum de povestiri, din categoria military fiction, dar un military fiction cum eu până la el nu am mai citit. Apanajul lui Miloș și ceea ce-l caracterizează, dar îl și definește ca autor și îl deosebește de ceilalți scriitori români este capacitatea de a integra mai multe subgenuri într-unul singur. Scrierea este fluidă, povestea curge liniștită, fără poticneli și doar treci subtil dintr-un registru în altul, dar acest alt registru nu doar că îi dă povestirii un twist la care nu te-ai fi așteptat, însă îți deschide o altă perspectivă, o altă modalitate de a vedea lumea. Liantul acestor povești este capacitatea omului de a face diferența între umanitate și orice altceva, dorința omului de a rămâne om, chiar dacă asta implică sacrificiul suprem din partea personajului principal.

Prima dintre cele paisprezece povestiri cuprinse în acest volum este și cea care a dat titlul: „Hoțul de moarte”, care nu este altceva decât un cyberpunk în genul „Hoțul cuantic” al lui Rajaniemi, însă în povestirea lui Miloș nu furăm timp, ci suflete. Într-o lume postapocaliptică, oamenii sunt foarte puțini și au contruit copii pe care le dotează cu amintiri și memorie, astfel încât omul devine nemuritor prin transferul minții sale într-un corp de android. Bătălia finală este un fel de lupta cu marele boss în Mortal Kombat în decorul Matrix.

„Anchetă pe Terra .322” este un military fiction clasic care-mi aduce aminte de Scalzi cu seria „Războiul Bătrânilor”. Lumea de această dată este condusă de două AI-uri: Mama și Tata. Oameni nu mai există (oare?), Tata a considerat că oamenii neîmbunătățiți tehnologic, care se îmbolnăvesc, mor, cărora le ia foarte mult să se dezvolte, nu sunt destul de eficienți pentru lumea pe care o construiau cele două inteligențe artificiale, așa că i-a exterminat și așa am ajuns să avem doi într-unul: oamenii Tatălui, care sunt războinici și cuceresc noi planete pentru ca apoi să vină oamenii Mamei, care sunt terraformatori și care colonizează planetele cucerite de Tata. Și ați spune că lumea a devenit perfectă, nu?

A treia povestire, intitulată ”Minți de diamant” este un cyberpunk politic. Aici am găsit câteva cuvinte care-mi vor rămâne întipărite în memorie asociate cu Miloș Dumbraci pentru foarte multă vreme de acum încolo: „… unde se exploata materialul cel mai banal și ieftin de pe Sweldamt, diamantul”. Citind acest text am avut tot timpul impresia că absolut fiecare denumire de planetă are un înțeles ascuns: Sweldamt = planeta un fel de groapă de gunoi furnicar, Verenigda – m-a dus cu gândul la Venera, sau planeta pe care îți dorești să ajungi (ca o venerație) și pe care la final o regăsim denumită Veg = vegetal, început nou.

„Suflet de arțar” este un text tare drag mie. Rușii se luptă cu nemții în Siberia. Nemții cuceresc satele, iar rușii sunt nevoiți să le ocolească prin pădure, însă în armata rusă este și un șaman siberian, obligat să participe la război, la fel ca toate celelalte națiuni care fac parte din URSS. Dacă în toate scrierile anglo-saxone (americane) avem de-a face cu lupte de cucerire a teritoriilor de către noii veniți de la populațiile găsite acolo (vezi cowboii și nativii americani), aici avem de-a face cu oameni luați cu arcanul în armata URSS să lupte într-un război care nu-i al lor, care nu-i afectează decât pe termen scurt prin faptul că femeile, copiii și bătrânii au rămas acasă și nu mai au călăuza spirituală cu ei. Grija și datoria față de trib primează și astfel șamanul nostru găsește o cale prin care să se întoarcă la ai săi și să-i protejeze până în ziua în care vor putea avea un nou șaman.

A doua povestire consecutivă cu și despre șamani, intitulată „Șamanul și kurganul” pune față în față doi șamani diferiți, unul de lemn și altul de pământ, dar mai este o deosebire: unul este mort, celălalt viu. Un text interesant despre puterile de dincolo de moartea corpului fizic.

Povestirea „Cal mecanic la rege, șah” face parte din universul „Luizienii”, o narațiune steampunk despre lumea la curtea Regelui – Soare văzută altfel. Lumea este mai bine descrisă în nuvela „Luizienii”, aici ni se povestește despre tentativa de revoluție împotriva Regelui Soare și pedeapsa primită pentru că te-ai răzvrătit împotriva conducătorului.

”Jack și moartea Ankylozaurului” – am citit titlul de câteva ori, să mă asigur că citesc corect. Dinozauri, salturi în timp, arme biologice. Dar dacă ai fi vinovat de cele mai mari catastrofe care s-au petrecut în istoria omenirii? Mai mult decât o istorie alternativă, această povestire ne poartă în timp de la 2031 până spre anul 0.

„Pieile de fier”: oare cum este să vânezi zei? e clar că este deosebit, deci ai nevoie de o altfel de armată și avem un fantasy care ne descrie niște armuri nemaiîntâlnite până acum. Și totuși, cât te sacrifici și pentru cine, mai ales? Interesant punct de vedere despre oameni și divinitate.

Următoarea povestire, „ZMB” descrie o lume post-apocaliptică în care întâlnim o bizară combinație între o Rusie comunistă ortodoxă și Inchizitorii care au sarcina de a elimina devianții de la Canon, pe când KGB este poliție. Însă oare știm totul despre religie și Mesia?

„Molokan” – o poveste despre „comorile” Siberiei și mai ales despre ce s-ar putea afla acolo: oare există și alte specii inteligente pe Planeta Albastră în afara oamenilor sau aceste specii sunt de sorginte extraterestră?

„Dincolo bezna” – uite că avem și un horror între atâtea military fiction. Și în că un horror de bună calitate, care- mi amintește de povestirile scrise de H. P. Lovecraft. Și dacă monstrul ce pândește în întuneric ești chiar tu?

„Poveste amară de foc și pară” este un fantasy clasic, adică o poveste frumoasă cu și despre dragoni, despre nemurire și despre cum au apărut florile, zăpada, etc.

Penultima povestire, „Expresul de Alabama” revine la stilul science fiction, la lumea post-apocaliptică invadată de o altă specie care amenință viitorul omenirii. Pe undeva îmi aduce aminte de „The Stand” (Apocalipsa) scrisă de Stephen King, doar că nu este într-o cheie horror, ci în una pur SF.

Ultimul text, cel care încheie acest volum, „Triții de pe Jawdah” este, după cum se spune și în descriere o povestire în cel mai clasic stil SF, „old school”, în care urmărim cum un grup de exploratori spațiali ajunge pe o planetă nou descoperită și încearcă  să ia contact cu populația care locuiește acolo. De aici până la Legile lui Moise când a coborât de pe Munte nu este decât un pas descris cu măiestrie într-o eternă poveste despre omul nou și omul vechi.

Una peste alta este un volum cu povestiri din arii diverse, cu lumi care mai de care mai diferită și care funcționează după propriile reguli / legi. Mă bucur mult că acest proiect a început cu Miloș.

O fărâmă din fiecare povestire mi-a rămas în suflet la terminarea acestei cărți. Aștept cu nerăbdare următoarea carte scrisă de autorul vâlcean.

Până atunci, puteți citi și părerile celorlalți aici: Jurnalul unei cititoare, Assasin CG, Cu mintea la …SF, FanSF.

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

 

 

 

Lansare Tritonic

În această seară, 21 octombrie 2016, ne-am întâlnit în cadrul târgului de carte „Polemos” cu editura Tritonic, care și-a prezentat autorii și cărțile.

Și cum nimeni nu o face mai bine decât cei implicați, aveți mai jos toată discuția:

Sub steaua infrarosie – Alexandru Lamba

De multă vreme așteaptă această carte să scriu despre ea. Și uite că mă concentrez acum.

Să începem, zic:

„Sub steaua infraroșie” în primul și în primul rând a îmbinat hard SF cu romance. Și încă a ieșit o împletitură foarte frumoasă.

Expozițiunea: sau unde aflăm că acțiunea se  petrece pe o navă spațială care se îndreaptă spre o sferă Dyson.

O sferă Dyson este o megastructură ipotetică inițial descrisă de fizicianul Freeman Dyson. O astfel de sferă ar putea fi un sistem de sateliți solari care să înconjoare complet o stea și care să capteze aproximativ toată producția sa de energie.

Și unde facem cunoștință și cu echipajul: căpitanul Van Dargo, Sonya, Ivana, Melisa, Radovan și Erig, personajul central. Erig, copilul minune care putea citi gândurile mamei sale a devenit adultul care poate comunica telepatic cu femeia pe care o iubește.

Intrigasau unde aflăm că toată această misiune se bazează pe comunicarea telepatică dintre Erig și Emily, unde Erig se află pe nava care are misiunea de a ajunge la steaua infraroșie și a o studia, iar Emily, este femeia de care acesta s-a îndrăgostit, se află pe Pământ, la sute de ani lumină de navă, în stare de criogenie și din răstimp în răstimp este trezită pentru a prelua informațiile comunicate de Erig.

Desfășurarea acțiunii: sau unde autorul ne povestește cum Emily, deși a visat toată viața la o călătorie în spațiu, se sacrifică de dragul lui Erig, făcând schimb de cuve cu acesta și astfel trimițându-l în spațiu, pentru că știe cât de mult Erig urăște frigul. 

Povestea este în felul următor: omenirea descoperă pe bolta cerească ceea ce pare a fi o sferă Dyson și adună o echipă de oameni de știință care să plece în spațiu și să confirme sau infirme existența sferei. Numai că, această excursie va dura generații, sute de ani, astfel încât, auzind de legătura puternică creată între Emily și Erig, o desemnează pe Emily să facă parte din expediție (ea fiind om de știință) pentru a putea comunica cele văzute în spațiul cosmic. Dar Emily este femeie și este îndrăgostită, așa că îl menajează pe Erig, renunțând la visul ei de-o viață de a călători în spațiu și îl trimite în schimb pe Erig.

Punctul culminant: este momentul în care Erig, cuprins de gelozie, merge în cabina Soniei pentru a face sex. Numai că, odată cu asta, Erig pierde contactul cu Emily.

Deznodământul: este unul care m-a lăsat cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Din dorința de a studia soarele, s-au apropiat prea mult și n-au mai reușit să iasă din sfera lui de influență. Un mesaj de dragoste ce călătorește mii de ani de la steaua ce abia se vede pe bolta cerească, spre iubita lăsată în somn criogenic pe uitata planetă Pământ.

 

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la această carte a fost povestea de dragoste dintre Erig și Emily pe care am simțit-o cu toată ființa mea. A fost una puternică. Apoi, faptul că deși abundă de termeni fizici, că doar este hard SF, pe mine, ca necunoscător într-ale fizicii nu m-a împiedicat să urmăresc firul narativ. Nu mi-a ținut o lecție de fizică spațială, ci am fost într-o călătorie în spațiu, unde am avut companioni membrii echipajului și unde Emily se auzea, din când în când, ca un ecou dintr-o amintire veche.

O recomand cu mare drag, pentru că este cu adevărat o space opera. Ca un film de sine stătător în care prințesa Leia ar comunica cu Han Solo telepatic, în timp ce Han Solo ar fi pe nava Enterprise într-o misiune de explorare spațială.

SF versus Mystery & Thriller la Strada de C’Arte

Sâmbătă, 24.09.2016, dacă ați crezut că nu este nimic altceva decât o altă simplă și banală zi de sâmbătă, v-ați înșelat amarnic. De ce? Păi cum, de ce?

În calendarul științific pe  2016 (sper să-l apuc și pe cel pe 2017) scrie așa: „A fost observată prima dovadă că primatele non-umane șoptesc. (2013) „.

Nu e destul? Păi nu e, că am avut dovezi și că primatele umane șoptesc și chiar mai mult de atât, știu să vorbească în public și să folosească microfonul.

Acestea fiind spuse, vă povestesc puțin cum a fost la „SF versus Mystery & Thriller la Strada de C’Arte”.

Se făcea, mări, se făcea, că a fost a V-a ediție a festivalului „Strada de C’Arte” care a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară din București, în perioada 21-25 septembrie 2016.

Și uite așa, sâmbătă pe la 17 ne-am apucat de dezbătut tema „Cine se teme de genurile minore?”. Da, știu, e din povestea aia cu „Cine se teme de Virginia Wolf?”. Și nu oricum, ci având ca invitați pe: Bogdan Hrib (scriitor și editor la Tritonic), Michael Hăulică, de asemenea editor, dar și scriitor, Anamaria Ionescu, Lucia Verona, Aurel Cărășel, Lucian Dragoș Bogdan, Teodora Matei, Dănuț Ungureanu și Petru Berteanu. Din public le-a ținut isonul și Monica Ramirez, proaspăt întoarsă de peste ocean, de pe meleagurile americane. Și în timp ce, râzând cu un ochi și plângând cu celălalt se dezbat probleme spinoase încă: genurile SF, fantasy, horror, mystery & thriller sunt sau nu genuri minore; ce citesc adolescenții? cum îi atragem să citească literatură română contemporană, pe partea cealaltă s-a destins atmosfera cu întrebări din public de genul cum se scrie un roman bicefal sau la patru mâini?

Una peste alta a fost o reîntâlnire cu prieteni și cunoscuți, s-au lansat două cărți: romanul polițist „Moartea ca o cocotă de lux”, autor Aurel Cărășel și romanul SF „MAYA”, partea a doua a trilogiei începută cu „Omul fluture” scris de autorii Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan.

De ce e bine să mergi la lansări de carte? Pentru că ai ocazia să cunoști autorii, să afli lucruri despre ei sau despre carte pe care nu ai de unde să le auzi din altă parte, pentru că ai ocazia să dai feedback pe viu grai și asta este tot ceea ce contează pentru un autor: părerea cititorului.

Bine, bine, dar eu, cititorul, cu ce mă aleg? Cu prieteni noi, cu autografe și cu o recoltă de cărți numai bune de citit și disecat.

20160925_112356

20160924_173911 20160924_173148 20160924_173144 20160924_172633 20160924_172018 20160924_171703 20160924_171600 20160924_171542 20160924_171152 20160924_171020 20160924_171002 20160924_170957 20160924_170955_hdr 20160924_170948 20160924_170747 20160924_170734 20160924_170729

Metamorfoza – Kafka

Am citit Kafka – „Metamorfoza și alte povestiri” acum foarte multă vreme. Sigur prin anii 90, în casa părinților. Nu am găsit pe net coperta ediției pe care am citit-o la ei, dar ajung pe acolo și-i fac o poză. Din toată cartea nu mi-a rămas întipărită pe retină decât „Metamorfoza”, dar a rămas atât de bine, că acum, când am recitit-o m-am simțit ca și cum aș fi rememorat un text pentru vreun examen.

Am primit recomandarea de a citi jurnalul lui Kafka pentru a putea înțelege mai bine scrierile lui, însă nu am apucat să fac acest lucru și deocamdată am să prezint fiecare povestire așa cum am înțeles-o eu:

1: Metamorfoza – un text despre alienare, despre înstrăinarea de familie, despre relații și mai ales despre deteriorarea relațiilor pe care le-ai crezut cele mai sigure, în momentul în care nu mai ești folositor. Societatea în care a trăit Kafka, la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 era destul de închistată, cu reguli care nu puteau fi „îndoite”. Pe vremea aceea fiul trebuia să aibă grija părinților ajunși la o vârstă a pensionării și trebuia, de asemenea, să-și asume cheltuielile cu educația și zestrea surorii mai mici, până când aceasta se va căsători. Când, însă, fiul, obosit de compromisurile vieții, obosit să mai lucreze într-un loc care nu-i plăcea, doar pentru a acoperi datoriile părinților, își cere dreptul la odihnă, transformându-se peste noapte într-o gânganie, constată că familia care-l peria și-l îngrijea atât de bine, se îndepărtează de el pe zi ce trece și mai mult, odată ce realizează că el nu o mai poate întreține, se dezice total de fiul (fratele) care le devine la fel de indiferent ca și când ar fi murit.

2. Verdictul – este o povestire care se potrivește foarte bine cu conceptul de „blestem de tată”. Tatăl și fiul devin competitori într-o lume în care a încerca să faci ceva pe cont propriu și a încerca să-ți asumi meritele pentru ceea ce faci, fără a recunoaște că părinții te-au crescut și te-au educat până la acel punct, este atât de ofensator pentru părinte, încât se transformă în cel mai mare dușman al tău și mai mult decât atât, te împinge la sacrificiul suprem pentru vina de a zbura din cuib: „Țâșni pe poartă, peste caldarâm, simțindu-se atras de apă. Apucase strâns parapetul întocmai cum apucă un înfometat hrana. Se avântă pe deasupra, ca un gimnast perfect, cum fusese în anii tinereții, spre mândria părinților săi. Încă se mai ținea bine cu mâinile ce slăbeau tot mai mult, pândi printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz, care să acopere cu ușurință zgomotul căderii lui, strigă încetișor: (Dragi părinți, v-am iubit totuși mereu) și-și dădu drumul să cadă.

În clipa asta pe pod se vântura șuvoiulinterminabil al traficului.”

3. Un medic de țară – este o povestire neagră, fantastică, despre neputință. Un medic era văzut deseori ca un vindecător, ca un Dumnezeu, nu ca un om. Totuși, medicul este om și este limitat la cunoștințele acumulate și la metodele descoperite până la acea vreme. Însă „medicul” este reprezentarea scriitorului însuși care se confruntă cu neputința de a se face înțeles oamenilor vremii, deoarece aceștia încă sunt ancorați în supranatural, încă nu pot accepta că se poate și altfel, că există și alte căi, metode. Ei țin la tradițiile moștenite și se încăpățânează să nu se abată de la vechile rânduieli, considerând că tot ceea ce este în afara acestor percepte este o ofensă adusă bătrânilor. Neputința în fața unei sorți hotârâte deja.

4. La galerie – o poveste despre circul zilnic în care ne ducem viața, mi se pare o alegorie la adresa fabricilor care începuseră să apară (revoluția industrială) și la modul în care se lucra în ele.

5. În fața legii – chiar și azi nu suntem egali în fața legii. Chiar și azi știm și vedem destule cazuri în care unii sunt mai îndreptățiți decât alții, au drepturi mai multe, etc. Și, cu toate acestea, avem nevoie de curaj pentru a înfrunta toate nedreptățile. Dacă încercăm să găsim mai ușoare putem să ne petrecem o viață întreagă fără a căpăta ceea ce ne dorim: dreptatea.

6. Unsprezece feciori – am citit-o ca pe unsprezece variante ale lui Franz Kafka: așa cum este privit, așa cum vrea să fie, așa cum este.

7. O dare de seamă pentru o academie – m-a dus cu gândul la „Planeta maimuțelor”, dar am înțeles zbuciumul interior al celui care este școlit pentru a fi o copie fidelă a celorlalți, iar în momentul în care iese în evidență este invitat la toate evenimentele, prezentat tuturor celor din mediul respectiv, ca și cum atunci ar fi căpătat creier, ca și cum până atunci n-ar fi putut vorbi, gândi, un fel de „hai să facem poze cu maimuța”. Această povestire este o parodie a societății în care a trăit Franz Kafka. Să nu uităm că, în general, orice artist a fost privit cu neîncredere la începutul carierei salem iar mai târziu, intelectualii vremii își dădeau coate care mai de care că ei au știut de la început că respectivul este extrem de talentat. Un fel de nimeni nu e profet în țara lui.

8. Colonia penitenciară – am citit că a fost scrisă ca un răspuns la ceea ce a însemnat primul război mondial. Evident că n-am de unde să știu cum au fost tratați soldații cehi, dar pentru mine această povestire reprezintă o modalitate de a arăta cu degetul spre orice regim totalitar, în care individul este pedepsit fără a fi vinovat, în care este umilit și ingenuncheat, ucis încet pentru vina de a nu împărtăși aceeași viziune cu „marele conducător”. Și când cnducătorul moare, se găsește un aghiotant care să-i ia locul, care să moară pentru doctrină, care, de fapt, nu este capabil să se adapteze la nou și la schimbare, murind cu vechiul în brațe.

9. Un artist al foamei – am citit-o gândindu-mă la condiția artistului din acei ani: dacă nu găsea un sponsor, era muritor de foame în cel mai pur sens al expresiei. Este greu de imaginat în zilele noastre așa o viață, dar cam asta era realitatea începutului de secol 20. Oricum povestirea este marcantă și face parte din ciclul vieții ca un circ. Kafka ne prezintă degradarea condiției umane în asemenea hal încât nici măcar moartea persoanei respective nu mai este observată și observabilă. Iar după moarte e ca și cum acel om nu ar fi existat deloc.

Kafka m-a surprins mereu cu înțelegerea în profunzime a omului, a ceea ce gândește, a modului în care acționează. Kafka face parte dintre scriitorii de la care pot studia tipologii și învăța psihologie.

Sufletul imparatului – Brandon Sanderson

În vremea de azi,în care fiecare dintre noi se specializează (sau se robotizează), pare la un moment dat că ne pierdem sufletul. Încurajați fiind de corporații să trăim doar în echipă, de parcă viața noastră privată nu ar trebui să existe, sau parcă aceasta ar fi ceva ce trebuie interzis, ajungem să facem doar lucrurile care țin de meseria fiecăruia dintre noi și să neglijăm ceea ce ne face cu adevărat plăcere. Și aici intervine nuvela „Sufletul Împăratului”, în care Brandon Sanderson construiește cu ajutorul unei parabole lumea în care trăim. Practic fiecare dintre noi este un Falsificator, înfrumusețându-ne spațiul în care trăim din dorința de a nu vedea gratiile cuştii, însă cu toții năzuim la acea parte din viața noastră în care nu aveam griji sau în care ne găseam timp și pentru ceea ce făcea plăcere.
„Simțea că pricepe în cele din urmă de ce își pierduse Ashravan entuziasmul său tineresc. În sfârșit, cunoștea factorii care îl făcuseră să-și piardă optimismul. Corupția era unul dintre ei, dar nu și cel mai important. Contribuise și lipsa de încredere în sine, însă nu în mod decisiv.
Nu, Ashravan fusese descurajat de viața însăși. Viața la palat, viața ca parte a unui imperiu care ticăia ca un ceasornic. Lucrurile mergeau. Nu la fel de bine cum ar fi trebuit, dar mergeau.
Să se confrunte cu asta însemna să se străduiască, dar uneori era foarte greu. Trăise o viață de huzur. Ashravan nu fusese leneș, însă nu trebuia să fii leneș ca să fii prins în rotițele birocrației imperiale și ca să ajungi să-ți spui că luna viitoare vei cere să se facă schimbări. În timp, se lăsase purtat cu tot mai multă ușurință de apele marelui râu care era Imperiul Rozelor.
În final, devenise indulgent. Se preocupase mai degrabă de frumusețea palatului său decât de viețile supușilor. Îi lăsase pe arbitri să-și asume tot mai multe atribuții la guvernare.”

Sună cunoscut? Mie îmi sună foarte cunoscut, foarte de actualitate și întocmai conform cu realitatea în care trăiesc.

„Credem că deținem controlul, dar asta nu se întâmplă cu adevărat decât dacă îi înțelegem pe oameni. Să ne controlăm mediul nu mai înseamnă să oprim vântul, ci să ne dăm seama de ce plângea camerista seara trecută sau de ce un soldat din gardă pierde mereu la cărți. Sau de ce ai fost angajat să faci o treabă.”

Asta, ultima cu „de ce ai fost angajat să faci o treabă” mi se relevă în fiecare zi ca fiind o adevărată încercare pentru unii care habar n-au de absolut nimic, deși lucrează într-o firmă de foarte mulți ani și ar fi trebuit să învețe cum merg lucrurile pe acolo. Dar, dacă facem scheme de fluidizare a unor procese, suntem comuniști, că vrem să îngrădim niște drepturi (la lene) ale unora și ale altora 🙂

Una peste alta, deși are doar 142 de pagini în format de buzunar, își merită premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă (2013) cu vârf și îndesat și vă invit să o citiți, să o filtrați și să o simțiți cu propria voastră materie cenușie.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén