NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Etichetă: science fiction (Page 1 of 2)

Blogosfera SF&F: Noaptea Lemurienilor

 

Cartea dezbătută azi se numește „Noaptea Lemurienilor”, a fost publicată la editura PAVCON și face parte din colecția „România sub Asediu”. Poate fi comandată de aici.

Nu am pornit de la premisa că va fi o carte nemaipomenită, nemaivăzută, ceva exatraordinar, dar am din nou un gust amar, care pare că nu mă părăsește în ultima perioadă. De ceva vreme cititul a început să devină o corvoadă și oricât de drag îmi este acest proiect al Blogosferei SF & F, mai că-mi vine să dau cu cărțile de pereți, deși nici pereții și nici cărțile, săracele, n-au nici o vină. Mai ales că le citesc în format electronic.

Proiectul „România sub Asediu” sună foarte frumos în teorie. Are deocamdată 6 volume publicate, 2 despre Focșani, 3 despre București și 1 despre Craiova. Dacă aș fi fost coordonatorul colecției aș fi diversificat orașele.

Volumul de față tratează Focșani, dar avem și ceva acțiune petrecută în București.

Oful meu și buba cea mare este: UNDE ESTE SCIENCE FICTION-UL????

Ca să pui o etichetă e ff ușor, dar din păcate m-am obișnuit ca eticheta să reflecte adevărul. Ori în ultima vreme văd cum o grămadă de cărți marketate și categorisite ca fiind science fiction sunt doar povești (fantasy) magice. N-am nimic împotriva lor, îmi place genul, dar vreau ca etichetarea să fie corectă. Nu știu de ce e rău sau greu să-i spui pe nume: realism magic. De ce e science fiction dacă nu implică decât fiction, dacă partea de știință lipsește cu desăvârșire?

În altă ordine de idei, să fii la al treilea roman publicat și să ai asemenea goluri temporale….. Nici la primul roman nu ar fi permise, dar ce să mai zic?

Concluzia este una singură și e amară: se publică în neștire fără nici un pic de atenție, fără să conteze forma, doar conținutul.

Despre poveste spun că e drăguță, că pleacă de la o premisă interesantă (coborârea zeului egiptean Amon-Ra (în carte este Ymon-Ra) pe pământ sub forma unui om cu cap se pasăre (știu că am văzut un film pe tema asta). Și de aici apar niște fenomene stranii, vezi crăpătura din pământ prin care ies Lemurienii, dispariții și aventuri.

Din păcate cartea este doar o poveste drăguță, stil adolescentin, de genul seriei cu vampiri a Annei Rice, însă aici avem mitologie egipteană.

M-aș aventura s-o recomand copiilor, să zicem peste 12-13 ani, dar sub 16 și tot mi-e teamă că unii mă vor înjura, deoarece bagajul lor de cărți citite până acum poate cuprinde niște clasici science fiction care să le ofere alte așteptări decât poți avea citind autori români.

Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Noaptea lemurienilor, le găsești pe blogurile:

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/4/blogosfera-sf-f-noaptea-lemurienilor

https://assassincg.wordpress.com/2018/04/25/blogosfera-sff-florin-giurca-noaptea-lemurienilor/

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/04/noaptea-lemurienilor-de-florin-giurca.html

Gaudeamus 2017

Da, știu, a trecut multă vreme de când a avut loc târgul Gaudeamus, toată lumea a pus deja pozele (chiar și eu) cu ceea ce se numește book haul, sau prada de la târg. A venit vremea să spun și eu câteva cuvinte.

Din păcate, timpul scurt nu mi-a permis să vizitez târgul de carte încă din primele zile în care s-a deschis. Așa că, prima zi în care am ajuns din nou sub cupola Romexpo a fost ziua de vineri în care, evident că nu am mai găsit abonamente de cumpărat,  așa că m-am văzut nevoită să-mi achiziționez câteva bilete  pentru a putea vizita târgul în tot weekendul.  Vineri mi-a permis să mă bucur de târg mai mult decât celelalte zile fiind una dintre zilele mai puțin aglomerate am putut să trec lejer printre standuri, să le admir și să fac poze. Odată cu venirea serii am avut parte de primele lansări de science fiction și fantasy din cadrul acestei ediții a Gaudeamusului.

În mare această ediție a târgului de carte a însemnat pentru mine o plimbare între standurile Tritonic și Crux publishing cu ceva pit stop pe la Tracus Arte.

Și de această dată revederea cu prietenii a fost una emoționantă, mai ales când o parte dintre ei știi că au devenit colaboratori  ai unor anumite reviste sau când își lansează volume proprii sau povestiri în cadrul unor volume colective.

Vineri seara, după ce s-au terminat lansările din cadrul târgului Gaudeamus, am avut onoarea de a participa  la cea de-a șaptea ediție a decernării premiilor literare Vladimir Colin pentru anii 2014-2016, care a avut loc într-un cadru festiv, într-una dintre sălile de protocol aflată în hotelul din apropierea complexului expozițional Romexpo.

Bucuria de a fi printre cărți, iubitori de cărți, la lansări, unde aștepți cuminte să-ți vină rândul să iei autografe de la autorul sau de la autorii volumului este un sentiment care nu poate fi exprimat în cuvinte. De aceea încurajez pe toată lumea să încerce măcar o singură dată în viață să experimenteze acest lucru.

Pozele de care vă las să vă bucurați în continuare sunt dintre cele mai variate: sunt poze cu standuri de cărți, poze cu prieteni, poze cu mascote de la standuri, poze cu autorii și autografele pe care le dau.  Toate acestea reprezintă cu mult mai mult decât niște simple poze; ele sunt mementouri purtate în suflet de la un an la altul, de la o ediție la alta a târgului,  de la un moment la altul al revederii cu oameni dragi.

http://andreeaw.sunphoto.ro/Gaudeamus_2017

 

Blogosfera SF&F: Tenebre. Cazul Laura – Daniel Timariu

Și uite că a venit și rândul lui Daniel Timariu să intre în colimator. Chiar mă bucur că am ajuns și la el.

Volumul de azi nu este un debut literar, deoarece Daniel a mai publicat anul trecut două volume de povestiri, unul SF și unul polițist.

Romanul de față este unul care are puțin din toate: este fără doar și poate o acțiune polițistă, dar într-un decor demn de un film thriller cu personaje adunate din toate mitologiile (satiri, vampiri, pricolici, iele, gnomi, căpcăuni, demoni, etc).

Cartea a fost publicată de editura Tritonic și poate fi cumpărată de aici.

Dacă spun că mi-a plăcut mult acest volum, este prea puțin.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, este că Daniel Timariu i se alătură lui Lucian Dragoș Bogdan și reușește să scrie un roman fantastic localizat în România, cu personaje fantastice din folclorul românesc, care pot fi ușor recunoscute.

Este un roman relativ scurt, are doar 230 de pagini, însă l-am citit dintr-o suflare. Este bine construit, îmi place lumea descrisă, bine conturată. Are capitole multe, dar scurte și poate fi citit ușor și repede. Fiecare capitol introduce în scenă alte personaje (la început) și construiește ușor, ușor acțiunea.

Acțiunea se petrece în Timișoara, orașul de baștină al autorului, însă personajul principal, detectivul particular Alexandru Teodor Anghel – Alex, pentru prieteni și clienți – pendulează între lumea reală și lumea tenebrelor.

Detectivul nostru nu duce o existență roz, când este contactat de Laura, moarta – vie și rugat să-i găsească pe frații Wiessmuller, stăpânii ei. Un mort – viu este legat de stăpânul său și dacă acesta dispare, mortul – viu se va descompune. Așa că Laura îi dă detectivului nostru, trei zile să-i găsească stăpânii, în încercarea de a rămâne în viață.

Și uite așa am început să pătrund în lumea Tenebrelor, care se suprapune, uneori perfect, peste lumea reală, imagine care mi-a adus aminte de cărțile din seria „Harry Potter” scrisă de J.K. Rowling.

Evident, ca în orice roman polițist, pe măsură ce parcurgi povestea lucrurile se complică, apar detalii și personaje. Și cum nu se putea ca eroul nostru să umble așa, de unul singur, prin lumea complexă și complicată a tenebrelor, a reușit să-și găsească un partener de nădejde în persoana câinelui Qiqirn, care, nu e ca orice câine, ci unul vorbitor și simțitor.

Aș povesti multe, dar vreau să vă las plăcerea să lecturați acest volum. Voi spune doar atât: nici cu gândul nu gândeam la întorsătura de situație care apare spre final. Și ce final!

Mă bucur că voi mai avea parte să călătoresc în lumea tenebrelor lui Daniel Timariu, tot așa cum abia aștept să pun mâna pe volumul al doilea din seria „Vagabond” a lui Lucian Dragoș Bogdan.

Însă ceea ce mă mulțumește sufletește cel mai mult, este că DA, SE POATE! Avem literatură fantastică de calitate, cu personaje cu nume românești, cu acțiune petrecută în România.

Felicitări autorilor!

Totuși, nu pot să închei fără a vă da un mic citat din carte, este descrierea unor demoni: „Doi bărbați de o culoare ce părea neagră, dar de fapt era de un purpuriu închis, cu coadă cu vârf ascuțit, cu cornițe de abanos și cu ochi înfiorător de incandescenți.” Recunosc, „cornițe” a fost cireașa de pe tort.

Această opinie este strict personală și face parte din proiectul „Blogosfera SF & F”. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. În luna iunie vom avea o a doua recenzie (opinie), miercurea viitoare, pe 21 iunie, al cărei subiect este „Epoca inocenței” de Adrian Mihalțianu.

Până atunci vă invit să citiți și opiniile colegilor aici:

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=692

https://catharsiswriting.wordpress.com/?p=7051

http://jurnalul-unei-cititoare.blogspot.co.uk/2017/06/blogosfera-sf-f-tenebre-cazul-laura.html

Blogosfera SF&F: Daniel Timariu – Tenebre. Cazul Laura

http://www.iuliaalbota.ro/r/p/45/Blogosfera_SFF_Tenebre_Cazul_Laura_-_Daniel_Timariu

 

 

 

 

 

 

Blogosfera SF&F: Arhitectii sperantei – Alexandru Lamba

Nu mai are rost să scriu la a câta ediție a Blogosferei SF & F ne aflăm, e destul că o facem lună de lună, în a doua miercuri.

De data aceasta nu este un debut literar și în colimator a intrat Alexandru Lamba cu al său al doilea volum, intitulat „Arhitecții speranței” apărut la editura Tritonic nu demult.

Știam la ce să mă aștept când a fost votată această carte în cadrul proiectului, pentru că l-am ascultat pe Alex citindu-și povestirile în cadrul cenaclului „Prospect Art”, i-am citit povestirile din CPSF, Anticipația,  articolele din Gazeta SF al cărei redactor șef este și pentru că citisem deja volumul lui de debut, „Sub steaua infraroșie”, despre care puteți afla mai multe aici.

Dacă spun că această carte este pur și simplu superbă o să spuneți „wow, ce recenzie”, așa că dați-mi voie să detaliez.

Primele rânduri sună așa: „Voi fi acolo. Voi respira același aer cu ea și o voi privi din spate. O singură dată. Fără ca ea să știe. Apoi o voi lăsa să piară. Căci orice alt gest ar avea repercursiuni incalculabile pentru univers.”

De aici mintea mea începe să întrebe: el va fi acolo cu ea. Bine, dar de ce o va privi doar din spate și doar o singură dată? Și cum adică o va lăsa apoi să piară? Ce gest? ce repercursiuni? Aceste cuvinte pentru mine au fost destul ca să dau pagină după pagină, să trăiesc intens toată această poveste de dragoste.

Personajele principale sunt cei doi prieteni, Gregory și Carl, iar primul trăiește (oare?) o frumoasă poveste de fragoste cu  „cea perfectă”. Mai avem o poveste secundară de dragoste între Carl și Jessica.

Și apoi începe povestea, care se desfășoară undeva în Berlin (o variantă futuristă a Berlinului) prin secolul 24, când la mare modă sunt călătoriile în timp, însă se încurajează călătoriile în trecut, nu cele în viitor. De ce? Păi e foarte simplu: există o limită de minimum 250 de ani, adică nu poți călători în timp mai devreme de 250 de ani în nici un sens, o simplă măsură de precauție, pentru ca să nu-i vină cuiva ideea să-și caute bunicul și să nu-l mai lase să se însoare cu bunica, etc. Ideea este că toate aceste călătorii se fac în cadrul unor „buzunare temporale”, așa asigurându-se că nici un călător nu poate interveni asupra perioadei de timp în care se află. Plus că există niște legi pe acolo, care prevăd niște pedepse foarte urâte (pierderea totală a memoriei) pentru cei care încearcă să altereze realitatea în care călătoresc.

Eroii noștri se trezesc într-o dimineață, într-o casă, habar n-au cine sunt, cum îi cheamă, ce fac. Au niște dureri de cap ca de la o mahmureală bună și încep să caute indicii. Așa află că sunt în Berlin, că bărbații sunt localnici, Jessica e australiancă și pornesc spre ceea ce pare a fi locul în care lucrează ei „Agenția”. Și firul poveștii se împletește cu trecutul, dezvăluindu-ne, treptat, tot ceea ce au făcut protagoniștii și cum au ajuns în această situație.

Evident că nu stau să povestesc cartea, vă spun doar atât: are călătorii în timp, spionaj (chiar și industrial), suspans berechet, știință cât cuprinde explicată pe limba unui neavizat și merită citită până la ultima literă. Are niște povești de dragoste care se împletesc foarte bine cu restul acțiunii, personajele sunt bine definite, le poți vizualiza cu ochii minții. Citind despre cum se fac călătoriile în timp, m-am simțit ca-n Star Gate. Citind despre „cea perfectă” m-am simțit ca-n „Memoriile unei gheișe”, scena în care copila fugară stă pe pod și-și întâlnește viitorul protector și mai apoi soț.

Fraza care mi-a plăcut cel mai mult, dar care m-a și pus pe gânduri este următoarea: „Singură, bunătatea nu este suficientă pentru a guverna destinele lumii!”

Un lucru inedit pe care-l face Alex în acest volum este să ne ofere nu mai puțin de trei finaluri. Nu, nu sunt finaluri alternative. Depinde de cititor unde vrea să se oprească, dar eu vă recomand așa:

  1. NU CITIȚI CE SCRIE PE COPERA A 4-A!!!! Deși eu fac asta tot timpul, nu mi s-a părut incitantă, ci că dă cu spoilere.
  2. CITIȚI FIECARE LITERĂ, PÂNĂ LA ULTIMA. Merită cu prisosință.

Și știti că orice poveste are un twist, nu? E, să vă aud părerile despre acest twist, că pe mine m-a făcut să plâng, m-a făcut să-i zic vreo două autorului (ceea ce vă încurajez să faceți: spuneți-i părerea voastră despre text și așa va ști și el dacă a scris bine, mai puțin bine, etc). Orice părere contează!

Cartea poate fi găsită la editura Tritonic, care a publicat-o. Editura Tritonic are o librărie în București, în cadrul facultății de sociologie, pe Schitu Măgureanu (Cișmigiu, central, nu ratați!).

Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF&F, care publică impresii de lectură în fiecare a doua miercuri din lună, la ora 10.

Părerile colegilor mei le puteți afla aici:

https://catharsiswriting.wordpress.com/?p=4729

http://jurnalul-unei-cititoare.blogspot.co.uk/2017/04/blogosfera-sf-f-arhitectii-sperantei.html

http://wp.me/pXmW8-4cG

http://wp.me/pz4D9-2CT

http://iuliaalbota.ro/r/p/42/Blogosfera_SFF_Arhitecii_speranei_-_Alexandru_Lamba

 

Liviu Surugiu – Acesta este trupul meu

Acesta ar fi trebuit să fie un articol care să facă parte din Blogosfera SF & F. Din motive obiective (mutat din țară) nu l-am putut scrie la timp pentru a-l publica împreună cu colegii mei, însă o fac acum.

Liviu Surugiu nu este doar un autor consacrat, ci și multipremiat de-a lungul vremii și chiar unul pe care orice editură și l-ar dori în catalog.

Iată că de data aceasta avem în față volumul de povestiri intitulat „Acesta este trupul meu” publicat la editura Tracus Arte. Cartea o puteți cumpăra de aici.

Volumul cuprinde cinci povestiri și a beneficiat de șase redactori, nume cunoscute și mai puțin cunoscute publicului larg.

Prima povestire este și cea care dă titlul cărții, „Acesta este trupul meu”, care pornește de la un citat din Biblie: Apocalipsa 1 (8): „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, cel ce este, cel ce era și cel ce vine.”

În afară de „bucla” Alfa și Omega și călătoria spațială, am câteva întrebări:

  • cu cine s-au luptat preoții între inelele lui Saturn?

  • ce este acela un „derelict”? cum poate fi uman un derelict pe care nu l-a văzut nimeni? (uman, nu umanoid)

  • cum l-au capturat? cum a ajuns legat în partea de jos a navei?

  • care este mesajul acestei povestiri? cu ce scop a fost scrisă? Ca intrare de jurnal?

A doua povestire se numește „O chestiune de educație” și pleacă de la un alt concept biblic și anume acela al fratricidului Cain – Abel. Numai că în lumea construită de Liviu Surugiu, Ghanymondo, (lumea Gheenei?) gemenii se nasc foarte rar și mai au și darul de a face schimb de personalitate, așa că până la urmă avem de-a face cu un suicid care, culmea, duce la avansarea populației respective.

Mi-a plăcut foarte, foarte mult, ideea că pe o planetă pot coexista trei generații, care, de fapt, reprezintă trei stadii de devoltare a umanității.

Însă, nu sunt convinsă că am reușit să pricep cum anume se produce evoluția.

Cea de-a treia povestire, „Întâlnirea”, deși lasă în urmă Biblia, nu iese din misticism și se axează pe fazele lunii care se repetă cu o ciclicitate de circa 28 zile. Deși mi-am dat seama încă de la începutul corespondenței despre relația dintre Gena și Andrei, a fost totuși o experiență frumoasă să citesc toate acele scrisori de dragoste și să ajung la final să citesc cu amărăciune concluzia pe care o intuiam deja.

A patra povestire, „Înaintea învierii”, este cea mai scurtă, dar și cea mai bine scrisă, pusă în scenă, dacă vreți. Nu reprezintă doar o idee bună, ci un model despre cum se materializează o idee bună într-un text bun. Ca să nu mai vorbesc despre începuturile de fir narativ cu ajutorul unor înșiruiri de verbe la modul conjunctiv, timpul prezent. O provocare câștigată de Liviu Surugiu. Cu cine? Poate cu el însuși.

Ultima povestire, cea care închide volumul, are un titlu cel puțin intrigant „144”. Foarte interesantă povestea lui 144. O istorie despre nemți, al doilea război mondial și un strigoi.

Pe scurt, volumul merită citit măcar doar din curiozitatea de a afla ce înseamnă ficțiune teologică.

Păcat că 6 redactori la 5 povestiri nu au reușit să înlăture greșelile de exprimare (pe ici, pe colo) și că uneori nu i-au pus frână lui Liviu. Cine-l cunoaște, știe că scriitorul Surugiu (să nu-l confundați cu Fuego) se apucă și povestește ceva, după care trece la altceva fără legătură. Cam așa și cu povestirile.

 

 

Blogosfera SF & F: Florin Purluca – „Cum sa fabrici un semizeu”

Iată-ne ajunși la cea de-a doua carte recenzată în cadrul proiectului „Blogosfera SF & F”. Chiar dacă am ales tot un debutant, de data aceasta nu avem un roman, ci o nuvelă.

Deși are doar 150 de pagini se încadrează perfect în ceea ce eu numesc SF de explorare, deoarece avem de-a face cu o lume în care omenirea s-a mutat pe o altă planetă similară cu Pământul.

Editura Tritonic a început să publice autori români debutanți pe bandă rulantă, ceea ce nu e rău deloc, ba, dimpotrivă, aduce un suflu nou în cadrul colecțiilor de carte.

Florin Purluca a fost debutat în colecția Sci-Fi cu un text clasic, aș putea spune: omul de știință pleacă în spațiu, pe o planetă similară cu Pământul și o colonizează. Cartea „Cum să fabrici un semizeu” poate fi comandată de pe site-ul editurii.

Romanul de debut al lui Purluca este un military fiction cu androizi vegetali. O nișă cu totul nouă pentru mine în SF (deși am avut romanul „Vegetal” scris de Dănuț Ungureanu și Marian Truță și publicat de Nemira, nu se axează pe o poveste similară).

Cartea merită citită de către toți cei ce vor o aventură printre plante pe o planetă foarte îndepărtată, dar similară cu Pământul. Tehnologia prezentată nu este grea de înțeles sau poate fi ignorată, ea nefiind vitală pentru poveste.

Se citește repede, este fluidă și NU este doar pentru cunoscători.

Alte păreri la:

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/02/blogosfera-sf-f-cum-sa-fabrici-un-semizeu.html

E greu sa fii zeu – Arkadi si Boris Strugatki

Citind această carte mi-am adus aminte de ce nu-mi place să citesc scriitori ruși: sunt prea preocupați de trăirile interioare ca să mai facă ceva.

Lumea construită este frumoasă, nici măcar nu mi-am dat seama că este vorba despre o planetă diferită până spre sfârșit, când s-a menționat acest lucru.

Având în vedere că a fost publicată pentru prima dată în 1964, înțeleg de ce a fost privită ca una dintre cele mai bune scrieri SF (ale timpului, că slavă Domnului, până acum s-au scris destule cărți din care poți alege). Dacă asta este una dintre cele mai bune cărți scrise de frații Strugațki, eu am serioase îndoieli cu privire la restul. Nu mă înghesui să le citesc.

După cum am perceput-o eu, cartea aceasta este un military fiction (avem spioni într-o lume feudală pe o altă planetă) și mi-ar fi plăcut tare mult să fie mai dezvoltată societatea respectivă.

Scriitorii ne prezintă momentul în care religia preia controlul societății respective, un fel de Inchiziția ajunge la putere, în sfârșit, deși am avut o puternică impresie că s-a descris momentul în care comuniștii au preluat controlul Rusiei.

Partea care nu mi-a plăcut sau care m-a dezamăgit a fost lipsa aprofundării personajelor. Avem doar o descriere sumară sau un rol despre care-ți dai seama din ceea ce se povestește.

Este o carte cu foarte puțin dialog și asta îmi aduce aminte de romanele balzaciene, pe care nu le suport, tocmai din acest motiv.

Lectura este ușoară, nu necesită un efort deosebit al materiei cenușii să priceapă despre ce este vorba.

Cartea poate fi cumpărată de aici. Editura Nemira a mai publicat încă un roman al fraților Strugațki, intitulat „Lunea începe sâmbăta”.

Sunt curioasă să aud și părerile celorlalți în cadrul Clubului de lectură Nemira, la care poți participa și tu, în ultima zi de luni din lună, la mansarda librăriei Cărturești de pe Arthur Verona, începând cu ora 19.

Poți veni chiar dacă n-ai citit cartea de data aceasta, ar fi plăcut să cunoaștem și alți oameni, alte opinii.

 

Blogosfera SF&F: Milos Dumbraci – Hotul de moarte

Pentru prima ediție a recenziilor Blogosferei SF&F îl are de „disecat” pe proaspăt debutantul Miloș Dumbraci.

Având în vedere că Miloș a avut povestiri publicate în reviste online și pe hârtie, precum: Gazeta SF, Helion, Nautilus, Fanstastica, Știință și Tehnică nu cred că editura Millenium și-a asumat vreun risc publicându-i volumul de debut.

Miloș a debutat cu un volum de povestiri, din categoria military fiction, dar un military fiction cum eu până la el nu am mai citit. Apanajul lui Miloș și ceea ce-l caracterizează, dar îl și definește ca autor și îl deosebește de ceilalți scriitori români este capacitatea de a integra mai multe subgenuri într-unul singur. Scrierea este fluidă, povestea curge liniștită, fără poticneli și doar treci subtil dintr-un registru în altul, dar acest alt registru nu doar că îi dă povestirii un twist la care nu te-ai fi așteptat, însă îți deschide o altă perspectivă, o altă modalitate de a vedea lumea. Liantul acestor povești este capacitatea omului de a face diferența între umanitate și orice altceva, dorința omului de a rămâne om, chiar dacă asta implică sacrificiul suprem din partea personajului principal.

Prima dintre cele paisprezece povestiri cuprinse în acest volum este și cea care a dat titlul: „Hoțul de moarte”, care nu este altceva decât un cyberpunk în genul „Hoțul cuantic” al lui Rajaniemi, însă în povestirea lui Miloș nu furăm timp, ci suflete. Într-o lume postapocaliptică, oamenii sunt foarte puțini și au contruit copii pe care le dotează cu amintiri și memorie, astfel încât omul devine nemuritor prin transferul minții sale într-un corp de android. Bătălia finală este un fel de lupta cu marele boss în Mortal Kombat în decorul Matrix.

„Anchetă pe Terra .322” este un military fiction clasic care-mi aduce aminte de Scalzi cu seria „Războiul Bătrânilor”. Lumea de această dată este condusă de două AI-uri: Mama și Tata. Oameni nu mai există (oare?), Tata a considerat că oamenii neîmbunătățiți tehnologic, care se îmbolnăvesc, mor, cărora le ia foarte mult să se dezvolte, nu sunt destul de eficienți pentru lumea pe care o construiau cele două inteligențe artificiale, așa că i-a exterminat și așa am ajuns să avem doi într-unul: oamenii Tatălui, care sunt războinici și cuceresc noi planete pentru ca apoi să vină oamenii Mamei, care sunt terraformatori și care colonizează planetele cucerite de Tata. Și ați spune că lumea a devenit perfectă, nu?

A treia povestire, intitulată ”Minți de diamant” este un cyberpunk politic. Aici am găsit câteva cuvinte care-mi vor rămâne întipărite în memorie asociate cu Miloș Dumbraci pentru foarte multă vreme de acum încolo: „… unde se exploata materialul cel mai banal și ieftin de pe Sweldamt, diamantul”. Citind acest text am avut tot timpul impresia că absolut fiecare denumire de planetă are un înțeles ascuns: Sweldamt = planeta un fel de groapă de gunoi furnicar, Verenigda – m-a dus cu gândul la Venera, sau planeta pe care îți dorești să ajungi (ca o venerație) și pe care la final o regăsim denumită Veg = vegetal, început nou.

„Suflet de arțar” este un text tare drag mie. Rușii se luptă cu nemții în Siberia. Nemții cuceresc satele, iar rușii sunt nevoiți să le ocolească prin pădure, însă în armata rusă este și un șaman siberian, obligat să participe la război, la fel ca toate celelalte națiuni care fac parte din URSS. Dacă în toate scrierile anglo-saxone (americane) avem de-a face cu lupte de cucerire a teritoriilor de către noii veniți de la populațiile găsite acolo (vezi cowboii și nativii americani), aici avem de-a face cu oameni luați cu arcanul în armata URSS să lupte într-un război care nu-i al lor, care nu-i afectează decât pe termen scurt prin faptul că femeile, copiii și bătrânii au rămas acasă și nu mai au călăuza spirituală cu ei. Grija și datoria față de trib primează și astfel șamanul nostru găsește o cale prin care să se întoarcă la ai săi și să-i protejeze până în ziua în care vor putea avea un nou șaman.

A doua povestire consecutivă cu și despre șamani, intitulată „Șamanul și kurganul” pune față în față doi șamani diferiți, unul de lemn și altul de pământ, dar mai este o deosebire: unul este mort, celălalt viu. Un text interesant despre puterile de dincolo de moartea corpului fizic.

Povestirea „Cal mecanic la rege, șah” face parte din universul „Luizienii”, o narațiune steampunk despre lumea la curtea Regelui – Soare văzută altfel. Lumea este mai bine descrisă în nuvela „Luizienii”, aici ni se povestește despre tentativa de revoluție împotriva Regelui Soare și pedeapsa primită pentru că te-ai răzvrătit împotriva conducătorului.

”Jack și moartea Ankylozaurului” – am citit titlul de câteva ori, să mă asigur că citesc corect. Dinozauri, salturi în timp, arme biologice. Dar dacă ai fi vinovat de cele mai mari catastrofe care s-au petrecut în istoria omenirii? Mai mult decât o istorie alternativă, această povestire ne poartă în timp de la 2031 până spre anul 0.

„Pieile de fier”: oare cum este să vânezi zei? e clar că este deosebit, deci ai nevoie de o altfel de armată și avem un fantasy care ne descrie niște armuri nemaiîntâlnite până acum. Și totuși, cât te sacrifici și pentru cine, mai ales? Interesant punct de vedere despre oameni și divinitate.

Următoarea povestire, „ZMB” descrie o lume post-apocaliptică în care întâlnim o bizară combinație între o Rusie comunistă ortodoxă și Inchizitorii care au sarcina de a elimina devianții de la Canon, pe când KGB este poliție. Însă oare știm totul despre religie și Mesia?

„Molokan” – o poveste despre „comorile” Siberiei și mai ales despre ce s-ar putea afla acolo: oare există și alte specii inteligente pe Planeta Albastră în afara oamenilor sau aceste specii sunt de sorginte extraterestră?

„Dincolo bezna” – uite că avem și un horror între atâtea military fiction. Și în că un horror de bună calitate, care- mi amintește de povestirile scrise de H. P. Lovecraft. Și dacă monstrul ce pândește în întuneric ești chiar tu?

„Poveste amară de foc și pară” este un fantasy clasic, adică o poveste frumoasă cu și despre dragoni, despre nemurire și despre cum au apărut florile, zăpada, etc.

Penultima povestire, „Expresul de Alabama” revine la stilul science fiction, la lumea post-apocaliptică invadată de o altă specie care amenință viitorul omenirii. Pe undeva îmi aduce aminte de „The Stand” (Apocalipsa) scrisă de Stephen King, doar că nu este într-o cheie horror, ci în una pur SF.

Ultimul text, cel care încheie acest volum, „Triții de pe Jawdah” este, după cum se spune și în descriere o povestire în cel mai clasic stil SF, „old school”, în care urmărim cum un grup de exploratori spațiali ajunge pe o planetă nou descoperită și încearcă  să ia contact cu populația care locuiește acolo. De aici până la Legile lui Moise când a coborât de pe Munte nu este decât un pas descris cu măiestrie într-o eternă poveste despre omul nou și omul vechi.

Una peste alta este un volum cu povestiri din arii diverse, cu lumi care mai de care mai diferită și care funcționează după propriile reguli / legi. Mă bucur mult că acest proiect a început cu Miloș.

O fărâmă din fiecare povestire mi-a rămas în suflet la terminarea acestei cărți. Aștept cu nerăbdare următoarea carte scrisă de autorul vâlcean.

Până atunci, puteți citi și părerile celorlalți aici: Jurnalul unei cititoare, Assasin CG, Cu mintea la …SF, FanSF.

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

 

 

 

Lansare Tritonic

În această seară, 21 octombrie 2016, ne-am întâlnit în cadrul târgului de carte „Polemos” cu editura Tritonic, care și-a prezentat autorii și cărțile.

Și cum nimeni nu o face mai bine decât cei implicați, aveți mai jos toată discuția:

Caldura ghetarilor – Nic Dobre

Romanul ˝Căldura ghețarilor˝ se recomandă a fi primul volum din seria ˝Ancestorilor˝ și reprezintă debutul literar pe hârtie al scriitorului brașovean Nicolae Dobre. (întotdeauna vorbim despre debut literar pe hârtie, că online, lumea publică destule povestiri)

Este prima carte SF publicată în regim selfpublishing pe care o citesc. Dar asta nu înseamnă că a fost scrisă și aruncată într-o tiparniță, apoi pusă în vânzare. Chiar deloc. Cartea a trecut mai întâi prin mâinile unor editori (trei la număr) – aviz celor ce vor cu orice preț să publice.

Dacă avem o celebră serie de romane care este și ecranizată cu motto-ul ˝The winter is coming˝ (Vine iarna) (nu stăm acum să discutăm semnificația acestei expresii), în ˝Căldura ghețarilor˝ iarna s-a instalat pe Pământ de foarte multă vreme și a produs milioane de victime. Omenirea a fost pe punctul de a pierde pariul cu viața și de a dispărea din peisajul universal.

După cum știm deja, orice șut în dos înseamnă un pas înainte și asta a făcut și omenirea din universul creat de Nic Dobre. Reluând programele spațiale din dorința de îmbogățire a unor corporații prin exploatare zăcămintelor minerale aflate pe Lună și mai apoi pe Marte, omenirea a început colonizarea spațială și astfel, în momentul dezastrului, cei care au putut scăpa au avut deja un loc unde să se retragă. Din calea cărui dezastru au fugit? Era glaciară și nu e de râs, ca-n celebra serie de desene animate ˝Ice Age˝, pentru că omenirea nu a fost pregătită (va fi oare vreodată?) pentru asemenea val de frig care s-a abătut asupra planetei.

Și uite cum Pământul a devenit un glob de gheață (îmi aduc aminte de globurile albe, puse în bradul de Crăciun) și omenirea s-a mutat pe Marte. Numai că lucrurile nu-s chiar așa ușoare, că a te muta pe Marte nu este la fel cu a te muta din sat la oraș. Planeta roșie nu e la fel de prietenoasă precum planeta albastră transformată într-un ghețar, drept pentru care trebuiesc construite cupole (un fel de mini-cartiere) în interiorul cărora avem locuințe, școli, dar și nivele de cultură a plantelor care să ofere nu doar hrană, cât mai ales oxigenul atât de necesar nouă.

Spațiul mic și resursele limitate cer o mai bună gestionare a educației și implicit a forței de muncă, astfel încât pe Marte găsim o structură socială foarte diferită de cea cu care suntem obișnuiți, specializarea în anumite meserii fiind atent controlată.

Personajul principal, John Hooverbart, visează de mic copil să aibă o meserie neobișnuită: el vrea să devină pământean. Era glaciară se mai îmbunase puțin pe vechea planetă albastră și oamenii începuseră să se întoarcă, doar pentru a scoate la iveală lucruri din trecut. Deocamdată pe Pământ nu găsim decât cazarme militare cu ceva personal auxiliar, folosit la explorarea vechilor clădiri acoperite acum integral sau parțial de zăpada nemiloasă ce gonise strămoșii pe alte tărâmuri.

Și Ionuț al nostru, ăsta zis baronul curățeniei*, se îmbarcă pe un amărât de cargo și pleacă în goana mare spre planeta strămoșească, lăsând în urmă familia pe care s-ar putea să n-o mai revadă vreodată (eu, acum, sper, ca măcar în al doilea – spre sfârșit, al treilea volum, Ionuț să-și pupe părinții înainte ca aceștia să treacă granița spre alte lumi), unde, după perioada obligatorie de pregătire, va face parte dintr-o echipă de intervenție.

Una peste alta romanul prezintă Pământul la finalul erei glaciare, când oamenii încep să se întoarcă acasă, dar, din păcate și din fericire, tot ceea ce este omenesc nu a fost uitat: dragoste, prietenie, camaraderie, trădare, neputință, jocuri politice, dar mai presus de orice: dorință. Dorința de a rezista, de a fi ultimul, de a nu te lăsa învins!

Nu spun mai mult, pentru a nu răpi plăcerea lecturii, închei prin a recomanda cartea și pentru răsturnarea de situație pe care n-am bănuit-o decât parțial.

Cel mai frumos lucru la o povestire, la o carte, este să ajungi să te surprindă pagină cu pagină, iar românii noștri au asta în sânge, ne surprind cu fiecare ocazie pe care o au.

În ultima vreme constat că majoritatea cărților SF se bazează pe apocalipsă. E bine-venită pentru mine o lume post-apocaliptică nemedievală, o lume care a renăscut, dar care nu s-a întors în Epoca Metalelor.

Aștept volumele următoare cu nerăbdarea celui care descoperă o lume nouă în fiecare carte.

Din înțelepciunea www.thefreedictionary.com

  • Hoover

    Also found in: Thesaurus, Medical, Idioms, Encyclopedia, Wikipedia.
    Related to Hoover: Hoover Dam, J edgar hoover

    hoo·ver

    (ho͞o′vər)

    v. hoo·vered, hoo·ver·ing, hoo·vers

    v.tr.

    1. Informal

    a. To clean (a surface or material) with a vacuum cleaner: hoovered the rug.
    b. To remove with a vacuum cleaner. Often used with up: hoovered up the spilled cereal.
    2. Slang To consume entirely; devour. Often used with up or down.
Noun 1. Bart – a member of the British order of honor; ranks below a baron but above a knight; „since he was a baronet hehad to be addressed as Sir Henry Jones, Bart.”

aristocrat, blue blood, patrician – a member of the aristocracy

 

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén