NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Etichetă: români

Viața în UK

Tot vreau să scriu articolul ăsta de atâta amar de vreme…

Iată s-a făcut puțin mai mult de 1 an de când am emigrat în Regatul Unit, în Anglia, mai precis.

Cum e viața aici? M-am adaptat? O întrebare care mi-a fost pusă ff des și la care nu prea știu ce să răspund.

Să mă adaptez la ce?

  1. La mediu, temperatură, umiditate, etc. Asta nu, încă nu. Iubesc soarele și căldura, urăsc ploaia și mocirla, la fel ca acasă, numai că aici, atunci când plouă nu am parte de „oceane planetare” și noroi ca din mlaștină. Aici orașul e oraș și e menținut curat.
  2. La oameni: și da și nu. Nu mai văd fețele gri, îngândurate și apăsate de grija zilnică. Ți se zâmbește și ți se dă „Bună dimineața!” chiar dacă nu te cunoaște persoana respectivă. Cam ca la bunica la țară unde toată lumea salută pe toată lumea. Nu, pentru că am întâlnit antisemiți și rasiști.
  3. Mâncarea: grija românului cea de toate zilele: ce mănânci??? Răspuns: ce vreau. Da, nu mănânc caviar, dar nici acasă nu mâncam. Nu-mi permit. Dar mâncare se găsește vorba aia, pe toate drumurile. Și sunt româncă, deci gătesc (o nouă maximă pentru cei plecați peste graniță).
  4. Transportul în comun: DEZASTRU!!!!!!! Aici toată lumea conduce, deci transportul în comun e cu chef și fără. Dacă ninge preț de 10 cm, poți să fii sigur că n-ai cu ce ajunge la serviciu în materie de tren, autobuz și chiar mașina proprie, pentru că aici oamenii nu sunt echipați de iarnă, ba chiar le este teamă să conducă pe zăpadă. Trenurile și autobuzele dacă nu întârzie cu orele, atunci sunt anulate. Deci ori îți iei liber, ori mergi pe jos. Iar pe jos mergi ca vara, doar cu puțin alb sunb tălpi, că material antiderapant s-a presărat pe străzi și pe trotuare de cel puțin o săptămână.

Ce-mi place?

Oamenii sunt mai calzi (cel puțin în aparență), mai săritori, nu te judecă, nu te încadrează în tipare.

Viața este mai ușoară. Banii sunt calculați să ai aceeași sumă săptămânal și nu lunar, ca în România. Și e mai ușor așa.

Mâncare berechet, de toate pentru toți. Ieftină, de principiu. Mănânc fructe care în România sunt doar sezoniere, că iarna au prețuri în supermarketuri de nu te poți atinge: cireșe, zmeură, căpșune, struguri, pepeni galbeni, mango, etc. Ce vrea mușchiul meu. Pe principiul gătesc, nu cumpăr semi-preparate, deci e bine. Sunt magazinele poloneze sau arăbești în care găsești și mâncare românească, dar sincer e scumpă și nu merită. De ce să cumpăr un iaurt Danone (pe care în România nici nu-l ating) cu 60 pence (60 de bănuți, diviziunea lirei) în loc să-mi cumpăr iaurt de al lor, bun, ca la mama acasă, cu 50 de pence? De ce să cumpăr carne stricată din magazin polonez în loc să găsesc o măcelărie arăbească? (În Doncaster aveam 2 magazine românești cu o mai mare varietate de produse decât aici, aveam și telemea și piața ca noțiune cunoscută nouă, cu secțiune de carne, ouă și brânzeturi, legume, fructe, haine, etc. În Worcester, nu am descoperit o asemenea piață și cumpăr din supermarketuri. Mai iau o bucățică de tobă, muștar Bunica, niște șorici vidat. Dar telemea nu am aici, mănânc ceea ce la ei se numește greek feta și la noi se aseamănă cu telemeaua ambalată la 100-150 grame din lanțurile de magazine. Dar am la fel de bine cașcaval afumat – scump al naibii, că ăștia pe aici nu știu ce e aia afumătură, sunt considerate delicatese produsele afumate, am feta și haloumi.)

La distracție, nu mă vântur în restaurante, cluburi că n-am timp, n-am bani, n-am cu cine…. Dar: cafenelele se închid la 19-20. Restaurantele pe la 22-23. Cluburile pe la 2 dimineața sâmbăta????

Mesele rămân afară, nu li se întâmplă nimic. Frecvent găsesc băutură afară când trec pe lângă barul din apropierea locuinței. Aș putea fi precum copiii după petrecerile adulților, să scurg paharele și halbele și dozele pe gât în jos.

N-am văzut bătăi, am auzit ceva sticle sparte, am văzut dimineața prin centru ceva cioburi, dar n-am văzut nimic violent. Am mers noaptea prin oraș și e ok, calm, luminat.

Pentru că mă trezesc devreme și iau primul autobuz spre serviciu (la 6:26) am ajuns să „cunosc” cei 3-4-5 homeleși care stau pe stradă pe unde trec eu, dar nu-s cerșetori. Dacă le dai bine, dacă nu, nu te roagă. Am văzut ca-n filmele americane homeless cu câine după el, dându-i câinelui să bea apă din sticlă de plastic cumpărată din magazin.

La modul general aici lumea e calmă și relaxată. Tocmai de aceea când îi aud pe la serviciu că vai ce stresați sunt, îmi râd în barbă și-mi spun că ei habar nu au ce e stresul.

Se plâng de sistemul de sănătate și pe bună dreptate, dar pe de altă parte, sunt atât de pemperizați, că dacă-i atinge o muscă e o tragedie. Am întâlnit nu o dată, oameni care-și iau concediu medical 2-3 săptămâni, o lună, pe motiv de depresie. Nu neg că depresia este o boală, dar în România n-am întâlnit oameni care să-și ia concediu medical că sunt prea stresați de job.

După cum spuneam, sunt antisemiți, sunt rasiști. Nu toți, evident. Sunt leneși nevoie mare și proști de dau în gropi. Eu încă mă mir că nu-s zilnic păcăliți la cumpărături la ce adunare „știu” să facă. Primul lucru când aud că-s româncă îmi spun că noi suntem ff buni la matematică (și știu ce chin a fost pentru mine) și că engleza este o limbă foarte grea și eu mă uit la ei cruciș.

Zona în care trăiesc eu este pi șentru, se numește West Midlands Mercia (Vikings, sună cunoscut?) și este o zonă ff bogată în artefacte romane. Le vezi la tot pasul: poduri, denumiri, saline. Acum am văzut că a început o campanie de promovare a „drumului sării”, autobuzele care merg spre Birmingham.

Au tot felul de evenimente în weekend, au bâlci lunar. Cinema sunt 2 aici în oraș. Eu am abonament la unul dintre ele, care este mai aproape. Un bilet la un film „normal” 2D este 7-9 lire, iar la unul 3D 10-12 lire. Un abonament lunar costă 18 lire, este valabil în toate cinematografele de pe teritoriul UK (mai puțin cele din centrul Londrei) și pot să văd câte filme vreau și de câte ori vreau.

Concerte în aer liber vara, în fiecare weekend, târgul de weekend are și tematici, a fost săptămâna de mâncare pe stradă, etc.

Bazin: am avut abonament în alt oraș 22 lire lunar, intrări nelimitate și acces la cursurile de aqua gym plus acces la tobogan (instalat când ieșeau copiii de la școală, cred că vreo 2 ore zilnic). Aici nu am încă, dar îmi voi face curând. oricum mai mult de 30 de lire lunar nu e. 30 de lire înseamnă 150-160 lei. Acasă cea mai ieftină piscină era 200 lei abonamentul pentru 10 intrări. Mai aveți întrebări???

Ce nu-mi place: mâncarea lor, dar îmi gătesc ce și cum vreau.

Oamenii sunt oameni indiferent de naționalitate, culoarea pielii, religie, orientare sexuală, credințe, etc. Vei găsi la fel ca în absolut orice țară: bețivi, oameni normali, oameni mai puțin normali, hateri.

Ceea ce m-a impresionat în mod negativ: au un număr fffffff mare de oameni cu dizabilități. Tot ceea ce fac este extrem: sport zilnic, eventual de două ori pe zi, mâncare multă și grasă, combinații de-ți stă mintea în loc: spaghete cu cartofi prăjiți, oțet peste cartofi prăjiți, salata este reprezentată de niște legume tăiate parcă de troli cu topoare neascuțite, fără nici un pic de asezonare. Părerea mea este că nu știu să gătească de nici o culoare, mâncarea lor este fadă, grasă și dezgustătoare. De aia bucătari ca Jamie Oliver au mare succes pe aici. Gordom Ramsey care a făcut școala de bucătari în Franța este deja la nivel de rafinament.

Încă, în zilele noastre, au oameni care trăiesc în comunități izolate și se înmulțesc între ei. În condițiile astea  nu mă mai miră că au sângele stricat.

Tatuajele sunt la ordinea zilei, sunt la fel de normale și de dese precum vezi în România femei purtând cercei. Și chiar dacă nu vezi tatuajul la prima ochire, nu înseamnă că nu există, ci doar că este ascuns sub haine.

Moda este ceva inexistent: fustele scurte se poartă peste burtă, să-ți acopere burdihanul cât se poate de mult, dacă nu e destul material să-ți acopere și bucile nu e bai. La fel pantalonii scurți: dacă nu se vede linia bucilor, atunci nu-s pantaloni scurți. Iarnă, vară, nu contează, șlapi, sandale, pantofi fără ciorapi se poartă. Eventual vara poartă papuci cu blăniță. Tot vara am văzut cizme, iar iarna UCG-uri. Rochiile se poartă peste pantaloni. Nu egări, dres –  pantaloni.

Înmulțirea între ei este ceva normal (mă refer la rude apropiate, nu la englezi cu englezi). Legea nu pedepsește decât căsătoria cu rude apropiate, nu înmulțirea.

Violul și incestul sunt la ele acasă. Din poveștile auzite că femeia abia prin anii 80 a început să aibă dreptul să spună „NU” mă duce cu gândul că sunt o societate barbară.

Englezul neaoș trăiește din ajutoare sociale și poate, poate muncește până în 36 de ore săptămânal pe undeva, dacă e condiționat de primirea ajutorului social. Dar se plânge cât 10 că nu mai poate, că e oprimat, că străini, că….

Modernizarea unui apartament sau a unei case în UK  înseamnă instalarea de duș în baie și eventual, cumpărarea de baterie cu o singură țeavă prin care pot trece apă caldă și rece. Da, ei au 2 țevi: una pentru apă rece și una pentru apă caldă și la chiuvetă și la cadă. Cum le combini? Pui dopul. Vasele se mermelesc într-un amestec de apă cu detergent și se pun la uscat în scurgător, nu există noțiunea de clătire. Baie se face de maxim 2-3 ori pe săptămână. Cum adică să te speli zilnic????

Ce-mi place: se poate face precomandă la o carte cu vreo 6 luni înainte de apariție și plătești doar jumătate din preț. Au jde de mii de oferte de toate felurile la orice vrei: mâncare, îmbrăcăminte, cărți.

Se pune mare preț pe sport, sunt suporteri înfocați.

Nu știu ce altceva să mai spun. Dacă aveți curiozități lăsați întrebări în comentarii.

 

Despre scriitorii români

A nu se înțelege, ferească Sfântul, că îi bag pe toți scriitorii români în aceeași oală sau că mă iau de toată lumea. Nu. Niciodată. Doar de cei care au mâncărimi în anumite părți, care mâncărimi îi împiedică să doarmă liniștiți și dacă nu pot dormi, se apucă de comentat aiurea pe bloguri, ca să-și dea importanță.

Ceea ce scriitorul român, a se citi „dinozaurul” nu vrea să înțeleagă, este faptul că el nu publică o carte doar ca să se laude că are o carte tipărită pe care culmea, scrie pe undeva pe copertă, numele lui. Aici s-ar putea să mă înșel eu amarnic și dacă acesta este cazul, îmi cer (sau șier) iertare cu plecăciune (sau plecășiune). Ideea de a publica o carte, într-o țară normală și pentru un scriitor normal este aceea de a prezenta lumii o idee, o viziune, de a spune o poveste, de a relata fapte și întâmplări mai mult sau mai puțin reale. Ori dacă acesta este cazul, din momentul în care cartea a ajuns pe rafturi, ea nu-ți mai aparține și nu ai dreptul de a judeca pe cineva sau de a-i spune cuiva că nu-și poate da cu părerea despre ea. Ai publicat-o, ai fost de acord să fie pusă în vânzare, deci te supui judecății publice și a publicului. Și cine este publicul unui scriitor? După umila mea părere publicul este format din cititori, adică exact acei oameni care dau bani contra cărții tale. Știți ideea aceea mai veche de troc? Eu îți dau ceva în schimbul a ceva ce-mi oferi tu. Atunci de ce te oftici când ți se explică cu citate din propria-ți creație literară că poate în capul tău filmul a fost brici de la cap la coadă, dar nu ai reușit să te faci înțeles de către cei care te citesc? De unde și până unde atitudinea asta bătăioasă și concepția că cititorul e prost și de căcat că nu înțelege așa o operă monumentală în loc să-ți pui frumos întrebarea unde ai greșit de nu ai reușit să te faci pe deplin înțeles?

Ei, dragii mei, așa mergând lucrurile, anapoda, nu nouă ne faceți rău, așa cum intenționați. Este o zicală: „cine sapă groapa altuia cade el întâi în ea”. Așa și cu voi. Vă adânciți din ce în ce mai tare într-o mocirlă din care nu aveți șanse să ieșiți. Nici Nilul cu Amazonul și cu Yangtze nu vor reuși să vă spele și să vă facă curați ca lacrima.

Știți de ce nu există în România beta readers? (mă refer aici strict la profesioniști, nu la familie și prieteni) Pentru că 90% din cărți n-ar mai fi publicate. Știți de ce se feresc scriitorii și editurile să facă parteneriate de tip „advanced copy reader”? Păi cine dracu ar mai cumpăra elucubrațiile voastre după ce ar ieși recenziile?

Și acuzele astea langa cum că cineva plătește bloggării să zică de rău despre o carte. Zău așa, m-ați dezamăgit total. Așa mari și importanți scriitori ca voi, credeam că au o imaginație mai bogată. În două săptămâni am fost acuzată de două seturi de scriitori, culmea din tabere diferite, dar publicați la aceeași editură că am ținut cu celălalt și că am zis contra celuilalt. Sper că ați priceput ideea, că eu am amețit.

Așa cum am afirmat de fiecare dată, eu sunt incoruptibilă. Recunosc că am primit anumite cărți gratis. Încă n-am uitat de ele. N-am ajuns la ele să le citesc, dar le va veni rândul tuturor. Dacă cineva și-a închipuit că m-a mituit cu o carte și astfel are o recenzie bună garantată, s-a înșelat amarnic, că nu fac așa ceva. Ups, îmi cer iertare domnule Ceaușu, am uitat că nu am calificarea și studiile necesare ca să pot scrie o recenzie. Dar o părere personală despre o carte pot scrie pe blogul meu personal, da?

De unde până unde ideea nemaipomenită că numai cei cu studii adecvate (care sunt alea?) pot să-și dea cu părerea despre un produs pe care-l plătesc? Domnilor scriitori, aveți prin casă un frigider, un aragaz, poate gresie și faianță. Nu prea cred că aveți studiile necesare care să vă permită să vă dați cu părerea despre cât de bine funcționează electrocasnicele și nici despre calitatea plăcilor de gresie și faianță. Să vă spun despre uși și broaște? Dar ce, sunteți lăcătuși cumva?

Cu toții ați fost în viața aceasta într-un moment în care un produs v-a plăcut atât de mult încât l-ați recomandat și altora sau, dimpotrivă, v-a dezamăgit atât de mult, încât ați spus și altora să se ferească de X sau Y, că nu-i de calitate, sau că e prețul prea mare pentru ce știe să facă. Se numește povestea vorbei, „word of mouth” pentru cei de peste hotare și se traduce prin bloguri personale în lumea tehnologizată a secolului 21 în care ne aflăm.

Sper din tot sufletul să vă treziți la realitate și să nu mai faceți nici pe grozavii, că nu sunteți, nici să nu mai aduceți acuze nefondate despre cărți primite gratis în schimbul unor păreri pro sau contra unuia sau altuia. Mai mare rușinea să vă purtați la vârsta voastră mai rău decât niște țânci de grădiniță!

Și dacă tot nu pricepeți, atunci sper să dispăreți mai repede, ca să evolueze mai repede societatea pe care o țineți în loc cu jocurile voastre de culise.

Leapsa: Carti contemporane romanesti

Și aveam de gând să scriu un articol azi. Nu pe acesta, evident, dar dacă tot mi-a fost  pasată leapșa, eu zic să n-o mai lungim:

1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?
Cândva, demult, prin anii 90. Prima carte scrisă de un autor român contemporan a fost volumul de poezii „Moartea citește ziarul” de Mircea Dinescu.

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?

Aici am egalitate între Lucian Dragoș Bogdan, Teodora Matei și Alexandru Lamba, pentru că de la fiecare am citit câte două cărți. Nu-i bai, că ajung și la ceilalți. Nițică răbdare, stimabile.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.
Nikos și Rita din „Stăpânul castelului” de Teodora Matei. Pentru că deși provin din medii total diferite (cultură, scară socială, economic) Nikos și Rita aparțin unul altuia și pe lumea aceasta și pe cealaltă și în viața asta și în toate viețile ce vor urma. Deși nu sunt cuplul perfect, reprezintă acea legătură sufletească indestructibilă, care dăinuie dincolo de societate, geografie și timp. Reprezintă dragostea eternă și sufletul pereche în cel mai pur sens.

4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?
Gregory-Mathews Olafsson din „Arhitecții speranței”, pentru că e în stare să meargă până în pânzele albe pentru ceea ce el consideră a fi marea și unica sa dragoste, care, din păcate, se dovedește a fi o mare iluzie.

5. Fantasy sau romance românesc?
Fantasy în toate formele lui, deși romance-ul românesc mi-a dovedit că poate fi de bună calitate, nefiind excesiv de siropos și/ sau neînghițibil.

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?
Depinde foarte mult de locul și timpul în care se petrece acțiunea. Nu fac mofturi, dacă au sens în interesul povestirii sau romanului. Uite, de exemplu povestirea lui Liviu Surugiu, „Întâlnirea”, cea de-a treia din volumul „Acesta este trupul meu”, în care personajele Gena și Andrei se potrivesc perfect cu acțiunea. Nu că acesta ar fi singurul exemplu, dar să vă mai amintesc o carte :).

7. Eroina preferată?
Christine din „Căldura ghețarilor”, primul volum din seria „Ancestorilor” scris de Nic Dobre. Pentru că mă regăsesc în ea. Deși se îndrăgostește, nu permite sentimentelor să-i strice cariera. Este o femeie puternică, hotărâtă, știe ce vrea și-și urmează țelul.

8. Ultima carte românească citită?
Arhitecții speranței de Alexandru Lamba, pe care am terminat-o săptămâna trecută și despre care am scris pentru Blogosfera SF & F.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?
M-am apucat de „Inima dragonului” de Mircea M. Țara, publicată de editura Crux, tot pentru Blogosfera SF & F, recenzie care va apărea pe 10 mai 2017.

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.
„Dar hai să ne avem ca frați,
Toți suntem puțin luați!”

https://www.youtube.com/watch?v=duSoL2rxfpQ

Asta este dedicația mea pentru scriitorii români. Nu am ajuns și nu ați ajuns la acel nivel la care să vă bateți pe public. Publicul (cu mici excepții) este același pentru fiecare dintre voi. Doar ne recunoaștem ca fiind aceleași fețe la mai toate lansările, târgurile, etc. Și atunci de ce să ne atacăm unii pe alții și să ne scoatem ochii aiurea? Suntem puțini și a fi dezbinați nu este o soluție. Vă iubesc la fel de mult cum mă iubiți și voi!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén