NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Etichetă: povești

Blogosfera SF & F: Razboiul pietrelor

Da, încă sunt vie, respir și mai fac parte din Blogosferă (spre disperarea multora, știu).

După această introducere, să prezentăm volumul de față: “Războiul pietrelor”, primul volum din seria “Mercenarii”. Am scris pe Goodreads că nota mea ar fi jumate de sfert de stea. Purluca a ales să colaboreze cu editura Pavcon. Alegerile autorului nu fac subiectul nici unui comentariu. E dreptul lui să facă ce vrea cu cărțile lui. ÎNSĂ, din păcate, cam tot ce mi-a picat în mână până acum de la editura Pavcon (pe care o respect pentru ceea ce încearcă să facă) duce o lipsa crasă, acută și nelimitată de EDITARE A TEXTULUI.

Până acum cărțile de la Pavcon mi-au demonstrat că autorul are o idee (bună, rea, nu contează) și că se screme literalmente să o transforme într-un roman.

1. Nu pricep de ce neapărat roman. O idee poate fi excelent reprezentată într-o nuvelă sau povestire scurtă și rămane pe retină și prin circumvoluțiunile cititorului până hăt, departe, până își pierde memoria sau moare. Și e bine, zic eu.

2. Nu ințeleg heirupismul (aici e vina dublă, că și autorul dă din coate). Dacă dai cuiva textul să ți-l citească (dar nu mamei, lui nea Gigi de la service-ul auto din colț) și-ți zice că mai ai de lucrat pe el, să-l mai cizelezi, să-l mai aranjezi, păi stai pe el până îl faci frumos de strălucește dimineața ca roua în lumina soarelui.

Și acum vă pupă mama pe frunte și apoi dă cu voi de toți pereții (balcanicii sunt obișnuiți cu d’astea). Povestea în sine nu e rea, execuția e proastă rău.

În primul rând această serie este una fantastică. Și sincer că în zona de fantastică românească, șlefuită bine, poate fi o bijuterie. Că avem nevoie. Vorbim de fantastic de ăla ca la carte, scris exact pe definiție.Numai că n-a fost să fie. Orice explicație e o scuză jalnică.

Avem 2 personaje principale, un om și un broscoi (batracian). Numai că Purluca cred că a baut apă dupa Livia Furia, că aflăm numele personajelor după vreo câteva pagini bune de citit.

Aștia doi (mercenari, de fapt foști militari și prieteni la cataramă) pleacă la vânat de vrăjitoare. Ideea nu e rea deloc. Și nenea broscoiul este ridicat la rang de om (vânător iscusit, cuțitar i-ar zice unii, dar fain și de nădejde). Numai că o zbârcim cu relatări de genul “picioarele din spate”. Păi mai avea picioare și în altă parte? pe lateral sau pe burtă?

Să zic de numele personajelor??? Un mix de pieile roșii cu chineză și cu ce i-a mai trecut lui Purluca prin cap (nu, nu, nu e glonțul ăla așa de mare): Dyomran, Haw-a-Wap, Zece-Ochi-Ageri, Lup-Rece, Xao, etc.

Dar cum vorba lungă sărăcia omului (povești, fantasy, da nenea autorul?), să vă dau exemple:

pag. 7 „Dar unele lucruri, pur și simplu, miros de la o poștă a marghiolii de doi bani.” – limbaj de căprar. După cum se exprimă autorul, unele cuvinte pur și simplu, nu au ce căuta într-un text. Fraza asta nu-și are rostul.

bagseama, când corect este bagseamă

pag. 8 „M-am oprit în loc. Numai ochi și, îndeosebi, numai urechi.” – pe bune?

pag. 9 „Și, credeți-mă pe cuvânt, veninul de tarantulă lucrează inexorabil.” Aș putea spune că la fel de inexorabil lucrează și un cuvânt relativ nou introdus în dicționar, un neologism într-un text plin de cuvinte arhaice.

pag. 10 „Lacul mă urmărea din dreapta și făcea o curbă ilogică, tăindu-mi calea, ca mâna unui uriaș ce încerca să mă împingă în direcția potrivită. … În lumina aia cărpănoasă, fața-i apoasă lucea ca o mirază nespălată.” Eu vă întreb sincer de când nu ați mai râs ținându-vă cu mâinile de burtă? Al dreacu lac s-a apucat să se țină după mine (eu vânător, mercenar) și după ce că face picioare (ca să mă urmărească, că altfel nu pricep), face și o curbă ilogică. Cred că lacul a fost copil de circ în tinerețea lui, e contorsionist. Lumina cărpănoasă ( https://dexonline.ro/definitie/c%C4%83rp%C4%83nos ). Mă abțin de la înjurături, dar considerați că am zis destule. Nu știu cum poate lumina să fie avară sau zgârcită. N-am reușit să-mi dau seama. Aaaaa, dacă ar fi fost să zicem un cer înnorat și o noapte neagră și pe ici, pe colo, printre crengile copacilor răzbăteau câteva raze de lună dăruite cu zgârcenie de astrul nopții, ar fi fost frumos, poetic, romantic, fain. Dar de ce? De ce să fie frumos când poți să râzi cu gura până la urechi încă de la primele pagini. Miraza vă place? Eu era să citesc „mireasă nespălată”. Ce e o „mirază”? https://dexonline.ro/definitie/miraz%C4%83

Următorul citat e fabulos, are o expresie, mă rog, două cuvinte, care m-au urmărit toată cartea cu obsesia unui stalker. Și cărora nu le-am priceput sensul (nu fără lămuriri suplimentare).

pag. 11 „Piatra de glajă descântată o aveam atârnată de gât, pe o nojiță. Am vârât-o sub limbă și m-am scuturat în vreo câteva rânduri din cauza gustului sălciu care mi-a invadat gura.” În viața mea n-am întâlnit atâtea inadvertențe câte sunt în fraza asta. Ce e aia piatră de glajă??? Pentru necunoscători, în Ardeal glaja e sticlă. De exemplu: am cumpărat o glajă de ulei (bere). Cum poate deveni sticla piatră? https://dexonline.ro/definitie/glaj%C4%83 După ce că e sticlă, mai e și descântată (o fi fost Prea Fericitul prin carte, dar nu l-am întâlnit. Cred că în drum spre Sf. Parascheva, a luat un deget al sfintei și a băgat un miracol în volumul ăsta, a transformat sticla în piatră și mai conținea și lichid. Sigur n-o fi fost vreo piatră de pe la rinichi, ceva?) Dacă a putut să vâre sticla sub limbă, bănuiesc că e de dimensiuni ff mici, să zicem ca un pandantiv. Ia uite ce e nojița: https://dexonline.ro/definitie/noji%C8%9B%C4%83 – recunosc că ăsta habar nu aveam ce înseamnă. Da, pot avea un șiret de piele legat la gât și cu un pandantiv pe el, dar eu văd că nojița e numai ptr opinci. Nu cred că personajul avea tendințe sinucigașe. Show dont tell în cea mai proastă exprimare: am vârât-o sub limbă … din cauza gustului sălciu. De unde trag concluzia că ăsta umbla cu apa sfințită după el (v-am zis eu că și-a băgat coada Prea Fericitul). Dar la vrăjitoare te duci ca la vampiri? Cu apa sfințită și țărușul după tine? Nici o mențiune, nicăieri, că individul ar fi avut asupră-i o licoare fermecată. Și de unde o avea? Și cine, ce farmece a făcut?

Încă două, că altfel îi scriu eu cartea și apoi se cheamă că am scris la 4 mâini.

pag. 12 „Piatra de glajă mă ajuta să respir, deși aerul ăla contrafăcut nu era cel mai dulce, curat, ca de pădure.” Eu v-am zis că băiatul are o obsesie cu piatra de glajă. Și acum piatra aia de sticlă îl ajuta să respire. Bănuiesc că de fapt licoarea din ea, de-a băut-o, avea darul să-l ajute să respire sub apă. Precizare, personajele erau pe fundul lacului la vânătoare de vrăjitoare. Cred că a citit autorul despre Salem și a băgat ceva în poveste. Ceva puțin altfel, așa, mai pă șmechereală, dar n-a ieșit cum trebuia. Eu când am citit fraza asta m-am gândit instantaneu la Harry Potter cu algele care i-au făcut o bulă, un borcan în jurul capului, ca să respire sub apă și să-și salveze prietenii. Acum, să ai pretenții ca un aer făcut prin vrajă să aibă miros de pin, deja e exagerat. Că individul din poveste nu părea a fi Pinocchio, care ar fi putut să țină niște „brăduți” (deodorant pentru autoturism) pe nas, să-i miroasă a curat și de pădure. Acum nah, mai dai un vânt, se mai împut algele, pe fundul lacului miroase mai acru așa, nu chiar a conifere.

Amuletele dimprejurul gleznelor mă țineau ca să nu mă ridic la suprafață ca o plută.” Jur că n-am văzut tendințe sinucigașe (îmi plac Suicidal Tendencies) la vânătorul nostru. Mi-l și închipui cu niște pietre de moară legate de picioare. Parcă toate cele sunt împotriva lui: nojița mă duce cu gândul la spânzurat cu șiretul de la pantofi, amuletele astea în jurul gleznelor sunt pietrele care țin cadavrul pe fundul lacului.

Mă opresc. Mă opresc spunând că a fost un chin să citesc acest volum. Că am înjurat la fiecare pagină din cauza cuvintelor folosite.

Sincer, în clipa asta mi se pare că volumul „Cum să fabrici un semizeu” e apogeul carierei scriitoricești a lui Purluca. De la acel volum și până acum mă așteptam să văd o evoluție. O curbă care crește, nu una care te duce sub nivelul mării.

Povestea în sine are potențial, dar pe autor l-a mâncat undeva și i-a trebuit să se scarpine și a băgat o grămadă de cuvinte aiurea în text. Arhaismele sunt folosite în mod greșit, fraze de umplutură, care nu ajută cu nimic textul sunt câte 5 pe pagină (exagerez, dar sunt atât de multe, încât rup ritmul cititului și fac cartea ff greoaie).

Îmi pare rău să văd că a dat-o de gard în halul ăsta. Sper să-și revină.

O concluzie amară este că acum îi înțeleg pe cei ce refuză cu obstinență să citească autori români. Serios. De ce? De ce să dai banii și să pierzi timpul?

P. S.: Așa m-am săturat de cărți proaste, de nu știu cum să povestesc. Am citit cărți proaste în engleză. Autori cvasi-necunoscuți, care se autopromovează și fac tot ce pot, doar-doar s-o auzi și despre ei ceva. Nu există termen de comparație. Cărțile proaste în engleză sunt previzibile și la mintea cocoșului (acțiunea din ele). Dar nu au așa probleme de exprimare. Nimeni nu încearcă să copieze pe Shakespear sau pe Tolkien, până într-atât încât să-și însușească limbajul din acea vreme. Eu tot sper ca românii să se trezească și să înțeleagă că fiecare trebuie să-și găsească vocea proprie cu ajutorul căreia să dea viață poveștilor și personajelor din mintea lor, dar totodată să nu ia ad literam „show, dont tell”, că eu nu pot să văd ceața din capetele lor. Am mai spus-o: moderația e cheia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia (într-o) miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Războiul pietrelor, le găsești pe blogurile:

Jurnalul unei cititoare,

Assasin CG

Cu mintea la… SF

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Arlequine

„Pe cât de romantic ca stil, pe atât de provocator cu ideile pe care ți le oferă, volumul este un puzzle de noir, gotic, dark fantasy, science fiction, folclor, urban fantasy și basm clasic, în care fiecare piesă se potrivește în tabloul general, completându-l și dându-i viață. Fie că ești pasionat de misterele Africii, de ocultism, supranatural, spiritualitate, monștri (din noi sau din afara noastră), de religie, știință sau simbolistică, vei găsi aici câte ceva din fiecare și din toate laolaltă. Trebuie numai să-ți faci curaj și să vizitezi destinațiile stranii pe care autorul ți le propune cu generozitatea unui vrăjitor care se ține de șotii.” – citat din Prefața scrisă de Andreea Sterea, editor-șef Crux Publishing.

De ce am început cu acest citat? Pe lângă faptul că descrie perfect ceea ce vei găsi în acest volum (pe care-l poți achiziționa de aici) am pornit la drum să citesc această carte având în minte impresia (nu prea bună) de la lectura de acum câțiva ani din cadrul Cenaclului Prospect Art organizat de SRSFF. La vremea respectivă fragmentul citit de George dintr-unul din volumele seriei „Regele Lupilor” mi-a dat de înțeles că ideea era bună, exista material cu care se putea lucra, dar cartea avea nevoie de un editor bun.

Acum, cunoscând-o pe Andreea de ceva vreme și cunoscând furcile caudine prin care-și trece autorii (textele lor) înainte de publicare, mi-a venit inima la loc și am purces la drum.

Volumul este împărțit în 4 părți: iezme, fiare, otrăvuri și lumi. Cu fiecare secțiune în parte te simți de parcă ai face înconjurul lumii. Plecăm de la povestirea care dă titlul volumui, ”Arlequine” și primul impact a fost că am căutat un cuvânt în dicționar. Puteți să râdeți de mine cât vreți, dar habar nu aveam de existența cuvântului „meserătate” în limba română (nu știu franceză, la școală am învățat engleză și rusă).

Prima povestire, prima întorsătură de condei, găsită la final: „O nouă carte începea să prindă contur” și tu ai terminat de citit abia primul text al volumului.

Textele prezente sunt pe atât de diferite pe cât sunt de compacte. Te poartă în lumi și epoci diferite, dar nu sunt ca alte povestiri, având o temă comună și puse laolaltă. Citind acest volum m-am simțit ca și cum stăteam iarna la gura sobei, sau seara și moșul începea să ne spună o poveste. Poate pe unele le veți găsi îndrăznețe, dar nu sunt obraznice, sunt atât cât trebuie ca să te aducă acolo unde vreau autorul să-ți spună ceva.

Nu pot să vorbesc despre fiecare în parte, pentru că am face recenzie foileton și nimeni nu poate scrie și nici citi asemenea întindere.

Însă vă pot spune că acest înconjur al lumii în diverse epoci și perioade vă dă, dacă vreți, pe lângă un parfum local cunoscut de cei care au trăit acele vremuri sau în acele locuri (vezi Bucureștiul comunist) și o lecție de cultură generală.

Mă bucur mult că am intrat în posesia unei astfel de cărți și o voi recomanda oricând, oricui, pentru că nu este nișată, nu se adreseză unui anume public țintă (bine, nu veți citi așa ceva copiilor prea mici, pe post de poveste înainte de culcare) – nu este genul de carte care se adresează numai iubitorilor de thriller, de science fiction, de gotic, etc. Accentele sunt acolo, dar textele sunt scrise pentru toată lumea, adică și pentru cei care n-ar citi în viața lor un dark fantasy sau un science fiction. Iar asta mă bucură din ce în ce mai mult și cred că începem să vorbim despre universalitatea noului val de scriitori români de science fiction care se adresează unui public larg, mai degrabă decât unuia nișat.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

https://assassincg.wordpress.com/2018/08/29/blogosfera-sff-george-cornila-arlequine/

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

 

Blogosfera SF&F: Imparatul gheturilor

Tadaaaaammmmm, o nouă lună, o nouă ediție a Blogosferei…..

De data această o scriitoare aclamată și apreciată pentru scrierile sale, Ana-Maria Negrilă.

Aș menționa că volumul de față este o ediție revizuită și adăugită, deoarece lansarea inițială a avut loc în 2006, iar în 2008 a luat și premiul Vladimir Colin pentru roman.

Coperta clar m-a incitat, e modernă și îți dă un indiciu asupra poveștii, fără să-ți dezvăluie totul, însă. Cartea poate fi comandată de aici.

Relansarea a avut loc în cadrul târgului Final Frontier din această primăvară.

Despre carte… numai de bine. O poveste cu împărat și supuși, pe un teritoriu acum dominat de gheață. Dar nu este ca orice poveste, pentru că nici supușii nu sunt doar niște supuși. Clasica împărțire socială în săraci, clasa muncitoare și bogați aici are denumiri pe cât de simple, pe atât de descriptive: vânători, fractali, forțele de ordine Ospitaliere, psihicii sau vrăjitorii, denimiți pre-văzători, organizați în Societatea Viitaz. După cum vedeți denumirile sunt și ironice.

Avem și legenda fraților An și Nh care au încălcat legile Împăratului Ghețurilor și au plătit cu viața pentru asta.

Și toate povestite foarte frumos de Sich, o pre-văzătoare rămasă singură în urma preluării puterii absolute de către Consiliu, care a ucis majoritatea pre-văzătorilor și a interzis practicile lor.

Mi-e greu să-mi dau seama dacă sistemul politic din roman este unul comunist sau fascist, dar e clar unul totalitar (ambele sunt „pentru ai noștri” și „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”). Propaganda pare clar comunistă, Consiliul oferă „totul” supușilor, Ospitalierii sunt prezenți peste tot pentru eradicarea „elementelor nocive” (sună cunoscut?).

Mai știți cum ni se spunea la orele de română din școală? „Ionuț a plecat într-o călătorie inițiatică….”. Și personajul nostru principal, tânăra Sich își spune povestea despre călătoria inițiatică în tainele planetei și ale facțiunilor politice care conduc acest tărâm înghețat.

După amărăciunile din ultima vreme din cadrul Blogosferei, acest volum a fost ca o gură de apă proaspătă, de izvor de munte, pentru călătorul însetat și obosit de drum. Cu siguranță nu este o carte perfectă, dar am ales să trec peste orice am simțit că ar mai trebui lucrat, din 2 motive:

1. volumul a apărut acum 12 ani (da, știu, ediție revizuită și adăugită, dar nu putea să rescrie cartea în totalitate, nu?)

2. sunt prea puține și mărunte, sunt chestii care țin de gust personal, nu au impact asupra poveștii.

Cu siguranță recomand acest volum tutoror celor cărora le place o poveste frumoasă, spusă de o tânără inteligentă și ambițioasă îmbinată cu o legendă locală despre construirea unui oraș (nu, nu e Roma).

Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Împăratul Ghețurilor, le găsești pe blogurile:

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/5/blogosfera-sf-f-imparatul-gheturilor

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/05/imparatul-gheturilor-de-ana-maria.html

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-imparatul-gheturilor-ana-maria-negrila/

https://assassincg.wordpress.com/?p=17263

Luna viitoare, încercăm să scriem despre „Greva Păcătoșilor” de Florin Chirculescu, publicată la Nemira și lansată în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2017.

Blogosfera SF & F: Povești din umbră

Antologia „Povești din umbră” coordonată de Bogdan Hrib și apărută la editura Tritonic, în colecția LIT reunește 7 povestiri scrise de 7 autori aflați la început de drum. Dintre cei 7 doar Ștefan D. Guță mai are povești în alte antologii sau în Gazeta SF. Deci prospături. Volumul poate fi achiziționat de aici.

Ceea ce vreau să transmit foarte clar este următorul lucru: SUSȚIN SCRIITORII ROMÂNI cumpărându-le cărțile și vorbind despre ele. Cu atât mai mult cu cât azi dezbatem un volum colectiv care reunește 7 scriitori tineri, care merită să fie încurajați. Chiar dacă să zicem că ar fi greșit pe undeva, ei sunt la început de drum și nimic din ceea ce este în acest volum nu poate fi de neraparat. Am zis chiar dacă, nu că ar fi așa. Poveștile lor mi-au plăcut mai mult sau mai puțin, după cum vom vedea imediat. Faptul că vorbesc (scriu pe blog) despre o carte înseamnă că am intenția clară de a susține acel autor, nu de a-l îngropa. Chiar dacă spun că acea carte nu mi-a plăcut, nu înseamnă că nu-i voi urmări evoluția autorului respectiv. Nimeni nu s-a născut învățat, deci nici mare scriitor. Toți avem nevoie de un timp de adaptare, de învățare. Cu atât mai mult este salutară implicarea editurilor: NEMIRA, TRITONIC și CRUX în a publica tineri scriitori români, autori necunoscuți publicului larg.

Să începem:

Primul minus pe care l-am observat (e o chestiune personală) este faptul că despre autori se vorbește la finalul volumului, că nu există acea pagină, ca la alte volume colective, despre autor înaintea povestirii sale. Da, știu, editura a considerat că astfel dă o șansă în plus autorilor să fie remarcați prin vocea povestirilor, nu prin cele câteva cuvinte despre fiecare, dar pentru mine personal este un minus, aproape o discriminare.

Prima povestire, cea care deschide volumul se numește „Curaj la borcan” și este scrisă de Teodora Anghel.

 

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la această povestire este profunzimea gândirii Teodorei, care, la numai 17 ani, poate construi o frază de genul „Dacă nu poți recunoaște nici măcar parte din tine, atunci ești foarte prost.”… „Diferența stă în indiferență.”  Teodora a reușit să creeze un text pe care l-aș încadra la realism magic. Te poartă printr-o lume pornită din „La țigănci”, trecută prin „Alice în țara minunilor” și ajunge într-un subteran uitat de lumea  modernă de deasupra. Bravo, Teodora! Un text cursiv, care, dacă ar fi fost bine editat, ar fi fost perfect. Îndrăznesc să spun că există scriitori români cu ștate vechi care nu se ridică la coerența pe care o are Teodora în această povestire.

A doua povestire, intitulată „Pădurea sufletelor uitate” este scrisă de Alexandra  Apețean, o altă elevă de doar 17 ani.

O  reinterpretare modernă a basmelor despre iele. Mi-aș fi dorit să fie puțin mai dark și cu o luptă mai accentuată a personajului principal, dar mi-a plăcut mult și îmi doresc să citesc și alte texte ale tinerei autoare.

 

A treia povestire se numește „Santinela” și este scrisă de tânărul Alexandru Balaci.

O povestire interesantă, dar care, după părerea mea, nu tratează subiectul volumului. Mi-aș fi dorit o mai bună construcție a frazei și o prezentare mai clară a personajelor și a legăturii dintre ele. Textul mi se pare încâlcit și după vreo trei-patru pagini de monolog interior am fost nevoită să revin la primul rând al povestirii pentru ca să înțeleg cine este personajul principal. Sunt multe greșeli de punctuație și construcții nefericite, precum: „… după prima creangă venea stâlpul, o pauză mai lungă, o altă creangă orizontală(,) după care urma trunchiul ei, vertical, …”. Nu-mi închipui că creanga are trunchi. Și nu mai pomenesc despre limbajul foarte trivial.

A patra povestire, „Umbra vraciului”, de Mădălina Căpraru.

O povestire interesantă și stranie la care mi-a plăcut foarte mult alternarea ceor două realități. Mă văd nevoită să repet că mi-aș dori mai multă grijă la construcția frazei.

 

 

A cincea povestire, „Captivi destinului”, de Rebeca G. Cojocaru.

Cea mai scurtă povestire din volum, însă cu un substrat adânc, care mi-a plăcut mult. Mai multă atenție la descrieri, se poate crea confuzia obiectelor: „Casa este de un maro închis, o culoare stinsă și trecută prin multe furtuni și ploi, cu scrijelituri și geamuri sparte.” Casa are scrijelituri și geamuri sparte, nu este.

A șasea povestire, „În umbra lui Anubis”, scrisă de Ștefan D. Guță.

Hmmm, un text pe gustul meu: Egipt, piramide, aventură, zei și umbre. Este o povestire bine închegată, cursivă, se citește ușor și repede.

 

 

Și povestirea care încheie volumul,„Cântecul umbrelor” de Diana Tujan.

Este un text frumos, cursiv, care dezbate tema universală a fricii copiilor de monștri ascunși pe sub pat sau pe te miri unde. Dar, pentru că sunt copii, se bucură de orice tovarăș de joacă, chiar și de o umbră. O poveste cu și despre muzicieni și umbre.

 

Deși volumul se numește „Povești din umbră”, nu conține texte de groază, ci texte pline de iubire de toate felurile: de copii, de părinți, de iubite și iubiți, o iubire rea, violentă, iubirea mistuitoare pentru jumătatea cealaltă.

Are nevoie de o „periere” în sensul corecturii textelor din punct de vedere al punctuației și al exprimării, pe ici, pe colo.  Ca o părere generală este un volum bun, care reunește 7 începători cărora le acord șanse mari să devină scriitori cu drepturi depline. Ca orice început de drum este poticnit, dar merge în direcția corectă și asta mă face să recomand cartea absolut tuturor celor care citesc beletristică. Nu o încadrez în nici un gen anume, deși textele sunt unele de tip basm, altele o întrepătrundere între momente diferite ale realității.

Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF & F, care, iată aniversează un an de existență.

Ca să citiți și părerile colegilor mei, faceți click pe linkurile de mai jos:

https://assassincg.wordpress.com/?p=16876

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=810

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-povesti-din-umbra/

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/12/blogosfera-sf-f-povesti-din-umbra

În luna ianuarie 2018 va veni rândul antologiei intitulată „Povești SF”, publicată de editura BERG. Eu nu voi participa la ediția respectivă.

Matilda – Roald Dahl

Da, cum să nu? Cine nu-și aduce aminte de filmul cu același nume în care rolurile părinților Matildei sunt interpretate de Danny DeVitto, care a și regizat pelicula și de către soția lui, Rhea Perlman?

Cartea aceasta (și toate celelalte scrise de Roald Dahl) face parte – pentru mine – din categoria „am văzut filmul. cum? există și o carte?”

Da, este o carte pentru copii excelentă, mai ales pentru copiii adulți.

Mi se pare că nu greșesc deloc când spun că Roald Dahl a continuat tradiția lui Dickens și a scris povești cu și despre copii aflați în situații deloc strălucite, dar care reușesc să găsească ceva magic înlăuntrul lor, ceva care-i face nu doar să depășească toate obstacolele, dar să-i ajute și pe ceilalți.

Ori pe cine ai întreba despre această carte îți va spune că este una amuzantă, cu povești pentru copii. Dar oare poveștile sunt doar pentru copii? Eu cred că nu și tocmai de aceea le citesc cu mare plăcere și încerc să descopăr în fiecare dintre ele acel ceva care face o carte să fie unică.

Povestea Matildei nu este una deloc frumoasă. Matilda locuiește într-o casă mare și arătoasă, de pe strada mare din oraș, împreună cu părinții și fratele ei mai mare. Numai că părinții și fratele ei sunt interesați doar de televizor și nu dau doi bani pe cititul cărților, pe care, de altfel, îl consideră dăunător.

Primul element magic este faptul că Matilda reușește să învețe absolut singură să citească și să socotească. Adică da, există copii extraordinari, dar fără puțin ajutor și îndrumare, cum învață să citească?

Problema Matildei este faptul că fiind diferită de ceilalți membri ai familiei ei, copila este absolut nebăgată în seamă de către aceștia și partea totuși bună este că familia o lasă în pace. S-au mai văzut copii dotați cu o inteligență peste medie, dar care, nu doar că nu au fost ajutați de familie, dar au fost nevoiți să renunțe la școală sau să-i acorde o mică importanță, pentru că altele trebuiau făcute: munca câmpului, câștigat bani cu ziua, etc.

Deoarece părinții (în special tatăl) o tratează foarte aspru și deloc potrivit pentru un copil (abuz verbal) Matilda începe să le joace feste alor săi, o metodă considerată supapă de refulare pentru tot ceea ce a îndurat în timp de la ei.

Apoi vine timpul ca Matilda să meargă la școală, unde o va cunoaște pe domnișoara Honey (numele personajelor și al unității de învățământ au fost alese cu grijă și reprezintă o caracteristică a acestora, autorul folosindu-se și de jocul de cuvinte), învățătoarea care este uimită de capacitatea și de cunoștințele prichinduței de doar 5 ani.

Dacă ar fi să facem o paralelă între basmul clasic și această istorisire, am putea spune că domnișoara Honey este Ileana Cosânzeana, Matilda este Făt-Frumos, iar domnișoara Trunchbull (directoarea școlii primare Crunchem Hall) este Zmeul Zmeilor. Directoarea este acel personaj malefic zugrăvit atât de bine, încât îl urăști din rărunchi doar din descriere. Când o mai vezi și în acțiune, deja îți vine să-i spui vreo două, să-i aplici vreo două palme ca să se trezească, etc. Aici, după părerea mea, este marea artă a autorului galez, faptul că a creat niște personaje nu doar credibile, dar perfect conturate și descrise, mulate pe rolurile atribuite.

Ca orice poveste și aceasta are parte de elemente magice, care nu fac altceva decât să transforme o situație rea într-una comică. Și cum la români se face mereu haz de necaz, pentru noi este ceva absolut delicios să citești această carte. Părerea mea este că orice copil și-ar dori-o, măcar să i se citească din ea, dacă nu să o citească el însuși. Faptele prezentate aici fac parte dintre cele care vor fi memorate de micuți ani la rând.

Finalul însă, deși este unul fericit, mi-a adus aminte de influența lui Dickens pe care am regăsit-o în scrierile lui Dahl.

Cartea poate fi comandată de aici.

 

Tara lu’ data viitoare

Săptămâna trecută am văzut un eveniment pe facebok și m-am înscris: de mers prin spitalele în care sunt copii internați și să le citim povești.

Cât de entuziasmată am fost! Mi-am adus aminte de perioadele în care am fost eu internată în spital și m-am gândit că mi-ar fi plăcut să fi venit cineva să ne citească povești, seara.

Zis și făcut: iau cartea „Basmania” cu autograful regretatului Valentin Nicolau, mă duc la serviciu. Seara plec cu o colegă spre spital, trec pe la ai mei câteva minute, să-i văd și mă îndrept voinicește spre „Budimex”, timidă. Intru în spital, găsesc imediat un grup de femei, aflu că am nimerit bine și aștept. Ce aștept? Să se întâmple ceva, că doar nu puteam să umblu de nebună prin spital.

După ce nu ne bagă nimeni în seamă multă vreme, fără prezentări, fără nimic, avem o scurtă introducere„ai carte, ia carte – mulțumesc, am în rucsac„, îmi trece un fior prin inimă: „ai adus cartea și o lași, da? că n-o să apuci să citești toată povestea”.

  1. Nimic de genul ăsta nu scria în descrierea evenimentului.
  2. Cum să las cartea cu autograf????
  3. Cum adică nu apuc să termin de citit povestea? Că e o poveste, nu durează mai mult de o jumătate de oră…

În cumplita dezorganizare și haosul total ridicat la rang de binefacere, ni se spune că la etajul 5 (oncologie) sunt voluntari, drept pentru care să mergem la etajele 2, 3 sau 4 (la 1 fiind sălile de operație).

Unii cu liftul la 5, ceilalți pe scări la 2. Doamna organizatoare (mai degrabă dezorganizatoare) purta o  perucă cu care a reușit să sperie un copilaș (mamă ce plânset s-a auzit din salon, dacă eram mama copilului o alergam nu doar afară din spital, dar pe tot bulevardul Brâncoveanu) și a bătut din salon în salon oferind copiilor câte o portocală și băgând pe gât voluntarii cu poveștile.

Era clar că nimeni nu vorbise cu nimeni în cadrul spitalului și nimeni nu avea habar despre această inițiativă. Ni s-a spus să intrăm câte doi voluntari în salon și am întrebat ce facem  doi oameni într-un salon. Răspunsul a fost „unul citește și celălalt se scălămbăie”. În condițiile în care saloanele sunt de 2-3 paturi și în fiecare salon erau max 2 copii, unul cam de 14-15 ani și unul cam de 7-8 ani…..

Concluzia este amară: am plecat acasă. Nu am avut cui să citesc povești și mi-aș fi dorit să văd niște fețișoare curioase și zâmbărețe.

Dar cine nu știe să organizeze face mai mult rău decât bine. E ușor să te bați cu pumnul în piept și să spui „am fost acolo„. Dacă acolo nu s-a întâmplat nimic….

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén