Aflându-mă prin Danemarca, pe drumul dinspre Fredericia spre aeroportul din Copenhaga, ca să-mi treacă timpul petrecut în autocar, m-am pus pe citit. Și, ce să vezi? Am dat peste o carte altfel.

Expozițiunea: Cartea începe cu prezentarea tânărului Dominic, cel mai nou gardian la închisoarea de la marginea orașului. Paznicii i-au poreclit pe condamnați “viețași”, deoarece execută pedepse pe viață. Unul dintre ei atrage atenția lui Dominic, deoarece are un regim special: are acces la laptop pe tot parcursul zilei, pe care se pare că-și scrie memoriile, toți ceilalți se poartă cu el cu un anume respect, de parcă ar fi vlăstar de viță nobilă și are porecla “Baronul”.

Intriga: Odată cu încercarea de a se adapta programului de paznic de noapte la închisoare, dar și mânat de curiozitate, Dominic află mai multe despre “Baron” la început din două surse: colegul de tură, mai în vârstă, dar și din poveștile scrise de condamnat pe laptop.

Și totuși, ce este atât de special la acest om? În afară de faptul că are maniere și o purtare ca unul care a fost educat într-o familie înstărită de pe la sfârșitul secolului al XVIX-lea, începutul secolului al XX-lea, a fost condamnat pentru crimă, dar oamenii despre care se presupune că au fost uciși, sunt de fapt dispăruți fără urmă. Ceea ce este și mai ciudat, este faptul că omul a acceptat condamnarea pe viață, fără să încerce să se apere, fără să conteste, deși nu s-au găsit dovezi directe ale implicării lui în dispariția tinerilor care-l frecventau.

Desfășurarea acțiunii: Acțiunea ne este prezentată în două planuri:  unul este realitatea în care Dominic merge pe urmele povestirilor citite pe laptopul Baronului în încercarea de a afla ce s-a întâmplat de fapt și pentru ce a fost acesta condamnat pe viață; al doilea plan este cel al amintirilor Baronului, în care aflăm detalii despre viața lui de dinainte de închisoare. O viață care pare desprinsă din poveștile pe care ni le spuneau bunicii când eram copii și ne puneau la culcare. O viață despre un tânăr răsfățat de soartă care într-un final nu știe să aprecieze ceea ce are, deci va plăti pentru asta “Vei plăti amarnic pentru ceea ce alții vor crede că e moartea lor, plecarea lor… Vei plăti după legile voastre, oarbe și omenești“.

Pe de o parte, Dominic, însoțit de amicul său, Dan, ajunge la castelul din poveste și-l cercetează în încercarea disperată de a înțelege de ce poate cineva să accepte fără să crâcnească o pedeapsă precum închisoarea pe viață, dacă nu este vinovat.

Pe cealaltă parte, aflăm că Baronul, Nikos, pe numele lui de botez, era singurul fiu al unui om de afaceri de pe la începutul secolului al XX-lea, care, copil fiind, și-a dorit foarte mult să primească în dar cu ocazia aniversării din acel an, un cal. Și l-a primit pe Tunet, un cal cum altul nu-i, cu care fugea zilnic în pădurea din apropierea castelului. Numai că la marginea pădurii trăia și o mână de țigani, cei care i l-au adus pe Tunet și cei care distrau oamenii bogați de prin partea locului și vindecau săracii din satele apropiate.

Într-o astfel de incursiune Nikos o cunoaște pe Rita, nepoata bătrânului conducător al șatrei, care era și tămăduitor. Rita era ucenica bunicului și se pregătea ca la un moment dat, când bunicul va trece în cealaltă lume, să-i ia locul.

Punctul culminant: Anii au trecut, Nikos și Rita au crescut împreună, copiii au devenit adolescenți, s-au îndrăgostit lulea unul de celălalt și au ținut secretă această relație față de stăpânii castelului, părinții lui Nikos.

Pe când cei doi deveneau din ce în ce mai apropiați, Nikos este forțat de împrejurări să părăsească locurile natale și implicit castelul, pentru a urma cursurile unei Universități  din străinătate, în timp ce părinții s-au mutat în Elveția, unde tatăl său avea afaceri. Pentru ca distanța să nu fie o problemă în calea lor, Rita își imploră bunicul să-i facă lui Nikos tatuajul care nu-i va lăsa să stea despărțiți.

Dominic reușește să-și convingă colegii să-i dea voie să fie cel care iese în frigul iernii ori de câte ori condamnatul Nikos vrea să-și facă plimbarea zilnică și reușește să se împrietenească cu acesta și chiar să viziteze castelul la fel cum o făcea și Baronul noapte de noapte.

În timpul facultății, Nikos și-a făcut câțiva prieteni, însă, la un moment dat, a uitat de Rita, deoarece în peisaj a intrat actrița blondă, Anna, de care, cu timpul, s-a îndrăgostit.

După moartea tatălui și la îndemnul mamei sale, Nikos se întoarce la castel, însă nu singur, ci cu prietenii săi.

Numai că iubirea pentru Anna îl ține departe de Rita și când, într-un final merge să o caute, află că fata s-a stins de dorul lui.

Deznodământul: este cel pe care-l cunoaștem. Oare? Nikos a fost blestemat de bunicul Ritei “Te vei întoarce la castel, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă oaspeții tăi… Baroane oaspeții tăi îți vor rămâne veșnic alături”.

Nu este o carte cu și despre fantome, așa cum ar putea părea la un moment dat, ci o carte pur tradițională cu farmece, descântece, copilărie la țară, fără griji, începuturile adolescenței și depărtarea de tot ceea ce cunoști, revenirea pe plaiurile natale.

Merită citită pentru că de la Eliade încoace (“La Țigănci”) eu n-am întâlnit așa o poveste cu și despre farmece, iar “Stăpânul castelului” te va plimba într-un carusel de emoții: dragoste, ură, așteptare, luptă interioară, teamă, durere, dorință, resemnare.