NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Categorie: Cărți (Page 2 of 7)

Agaricii și SF-ul

Da, știu, faptul că SF-ul devine din ce în ce mai popular în România ar trebui să mă poarte în al 15-lea CER. Și totuși… Și totuși nu e așa când realizez că orice cărțulie (ca să nu spun maculatură de aprins buștenii) entuziasmează oameni care se dau pricepuți în ale SF-ului, dar care habar nu au de fapt ce cuprinde genul SF. Da, știu, fiecare are dreptul să-și exprime opiniile și nu uit că chiar eu urlu sus și tare pe tema asta. Ce facem însă cu educația? Dacă începem să considerăm toate cărțile a fi SF, în loc să folosim termenul corect de „ficțiune” pe post de rod al imaginației oare unde ajungem? Cine oare este îndreptățit să categorisească o scriere sau alta și cum am putea educa publicul?

În primul rând, ca să nu zic autorul, atunci editorul ar trebui să știe în ce categorie include o carte sau alta, nu? Pentru că editurile au diverse colecții și atunci aici intervine prima categorisire a textului respectiv. Apoi un cititor avid al unui gen sau altul va ști clar dacă un text aparține sau nu genului respectiv.

Buuun, de aici intervine cum îi educăm pe ceilalți? Pe cititorii ocazionali care iau contact pentru prima dată cu genul prin intermediul unei cărți considerată ca făcând parte dintr-un gen cu  care, de fapt, nu are nici în clin și nici în mânecă?

Sincer, nu am răspuns la întrebarea asta, dar mă doare foarte tare și nu doar sufletul, încep să percep o durere fizică atunci când mă gândesc că un gen de literatură deloc facil și destul de larg, care este prea puțin cunoscut masei mari a populației din țara noastră este luat în derâdere și mă simt ca și cum cineva mi-ar vinde un DVD cu O-ZONE pe post de Body Count.

„Nu zaieț, pagadi!” în varianta mioritică

Mari ți-s orgoliile, Doamne, în țărișoara asta a mea, care se bate singură mai rău decât au făcut-o vreodată mongolii, tătarii, turcii, nemții, rușii și comuniștii la un loc!

Început de an, tulburări sociale, vești proaste în piață, scumpiri peste scumpiri, taxe noi, încetări de apariții editoriale, noi începuturi, Sus Monarhia!, Jos Monarhia!, și #rezist!. Asta caracterizează România la început de 2018. În anul în care ar trebui să sărbătorim 100 de ani de unire a Principatelor Române, noi dăm cu pietre. Și nu cu un motiv rațional. Aruncăm pietrele și vedem unde pică. 100 de ani între aceleași granițe nu au avut puterea, din păcate, de a uni populația aflată între aceste hotare. Nu la modul serios. Populația se divizează singură pe regiuni și vechile animozități nu au dispărut: urăsc moldovenii pentru că.., oltenii sunt așa și pe dincolo, ardelenii fac și dreg, etc. Toate astea în timp ce restul lumii urlă despre ridicarea barierelor de orice fel și nu, nu mă refer la granițele fizice, ci la barierele de limbă, religie, etnie, etc. Lumea încearcă o unire culturală a pământenilor, spunând „nu există eu sunt român, tu neamț, el francez, ea chinezoaică, ci suntem toți cetățenii acestei planete și atâta vreme cât vorbim într-un limbaj care ne permite să ne înțelegem unii cu alții, atunci nu facem diferențieri de sex, religie, etnie”. Uite în contextul ăsta, în care românii îngheață la – 15 grade, obosiți și flămânzi, stresați, după o zi sau o săptămână încărcată la serviciul pe care-l are fiecare (mai bun sau mai rău), vine și lumea SF și dă cu pietre. După ce că și așa mica lume SF&F este divizată în jde mii de cluburi, clubulețe, grupulețe și lupi singuratici, se găsește o revistă online, pe numele ei http://www.ficțiuni.ro să spună „FUCK YOU!”.

La o adică de ce nu? Chiar așa, de ce nu poate patronul român să-și deducă pe firmă cheltuielile cu tunsoarea copiilor, medicamentele cumpărate de la farmacie, hainele scumpe cumpărate din magazine „de fițe”, ședințele la psiholog și multe altele? Din mentalitatea „firma e a mea, eu sunt patronul, deci fac ce vreau cu banii firmei”, dar fără să înțeleagă vreodată că firma și persoana fizică sunt două entități separate.

Așa și cu ficțiuni.ro. Patronul, Eugen Lenghel, a decis să șteargă absolut toate textele și articolele publicate vreodată de Lucian Dragoș Bogdan în paginile revistei sale electronice. Adică de ce nu? Că doar a fi patron = Dumnezeu pe tarlaua ta.

Eugen Lenghel are pretenții mari că este un scriitor de SF neînțeles. Tot timpul este foarte acid și virulent în comentarii la articole sau postări pe internet, dar niciodată folosindu-și numele, ci alegând tot felul de pseudonime. Ce-i datorez lui Lenghel: onoarea (fără ghilimele) de a fi fost oaia neagră a SF-ului românesc acum câțiva ani pentru că mi-am exprimat opinia că românii habar nu au să scrie SF. Întâlnirea cu niște oameni absolut minunați la festivalul organizat de el la Râșnov: Lucian Dragoș Bogdan, Liviu Surugiu și a sa soție, Viorel Pârligras și Mircea Liviu Goga, traducătoarea Loredana Frățilă Cristescu, Nic Dobre și Roxana Brânceanu, Cezar Mazilu.

După ani de zile în care LDB (Lucian Dragoș Bogdan) a publicat în paginile revistei sale, Eugen Lenghel a decis să pună punct colaborării. Nimic mai normal. Partea proastă este că a ales să facă în așa fel încât nici vântul și nici pământul să nu mai știe vreodată că LDB ar fi publicat texte și articole (să nu uităm că a fost redactor pentru ficțiuni) în revista sa online. Motivele? El le știe. În acest caz nu pot decât să-i urez „îngropare rapidă!” pentru că:

  • între timp Lucian este un scriitor destul de cunoscut, fiind singurul destul de destupat la minte încât să-și asume pierderi financiare ca să participe la Comic Con, unde a câștigat cititori la care nu ar fi ajuns prin intermediul lansărilor și târgurilor de carte, dar a și descoperit pe colegul nostru Ștefan Guță, blogger de carte și scriitor la început de drum.
  • cine știe măcar o povestire scrisă de Lenghel? Nu luăm în calcul cei 20-50 de prieteni care se perindă pe la toate lansările și târgurile și care sunt intimi în cercurile SF.
  • În afara faptului că încearcă să monopolizeze nominalizările pe la convenții și a faptului că publică povestiri învechite (îl suspectez că-și plătește publicarea) ce mai face domnul Lenghel pentru lumea SF?

O să spuneți și reversul medaliei, ce face LDB?

Păi LDB face ce știe el mai bine: scrie 1, 2, 3 ore pe zi (el știe câte), își ține la curent cititorii cu progresul făcut cu fiecare povestire sau volum. Publică online și pe hârtie, își crează cercuri de cititori, fani, merge la toate întrunirile posibile, ține zile deschise cu elevii, pe la biblioteci și licee, susține tinerii scriitori cu îndrumări, este colaborator la reviste, prezent la târguri nu doar ca scriitor, dar și ca vânzător. Lucrează la un proiect de o anvergură extraordinară împreună cu Daniel Timariu, la o enciclopedie a textelor SF românești, care pe unde când a fost publicat.

În încheiere vreau să spun că oamenii ca Lenghel se autoizolează până la dispariția totală de pe piață (mult nu mai e, se află pe ultimele trepte către nicăieri) din pricina faptului că „eu sunt Dumnezeu” nu funcționează decât în microuniversul fiecăruia dintre noi, dar nu atunci când interacționăm cu alte microuniversuri.

Mi-aș dori ca asta să fie o lecție pentru oricine crede că este mai presus de ceilalți, indiferent de natura meseriei sau pasiunii pe care o are și mi-aș dori ca expresia „de amorul artei” să-și reia înțelesul din timpul Renașterii.

Filme Ianuarie 2018

De aproape două săptămâni am abonament la cinema. În UK pentru contravaloarea a puțin peste prețul a 2 bilete la film poți avea un abonament lunar la cinema. Abonamentul este valabil la toate cinema-urile din rețeaua respectivă (Odeon) din UK cu excepția Londrei. Mai pui vreo 2 lire lunar și ai acces și la Londra, dar la ce mi-ar folosi? În lei abonamentul costă contravaloarea a vreo 4 filme normale la mall, adică 2D. Și aici trebuie plătit ceva în plus (nu știu exact cât) pentru producțiile 3D, dar cum nu-s prea numeroase, nu-mi fac probleme. Abonamentul îmi permite intrarea nelimitată la filme pe parcursul perioadei de valabilitate. Pot să văd același film de 10 ori sau să văd toate filmele din program.
De când am cumpărat abonamentul am încercat să ajung la zi cu filmografia de prin cinema. Din păcate nu am mai prins “Star Wars – The last Jedi”, dar am prins altele:

1. Insidious- the last key: horror ca la mama lui acasă. Zice pe imdb că e al patrulea film din serie. Le voi căuta și pe primele trei :). Aaaa și aici chiar se ține cont de faza aia cu vârsta recomandată pentru vizionarea unui film. Am văzut 3-4 puștani, băieți toți, scoși din sală în timpul filmului, pentru a le fi verificată vârsta, recomandarea fiind pentru persoane de minimum 15 ani. Un horror plin de clișee: familie abuzivă, o copilă care nu știe ce puteri are, mamă protectoare chiar și de dincolo, familie destrămată, familie regăsită. Dar e bine făcut și chiar sperietor acolo unde trebuie.

2. The commuter: sincer chiar îmi era dor de Liam Neeson (de un film cu celebrul actor irlandez). Deși am văzut un articol pe net care a desființat întregul film și mai ales ultimele alegeri ale actorului, nu cred că filmul poate fi încadrat chiar la categoria B. E adevărat, tot cu tren, dar acum nu mai e „taken”. E însă cu detectivi, explozii și trădări de unde nu te aștepți. Pentru un film de acțiune, este exact ceea ce trebuie. Nu poți să-i ceri unui astfel de film să-ți pună probleme filosofice.

3. Darkest hour: Gary Oldman? Sincer sper să ia Oscarul. Transformarea actorului în personajul Winston Churchill este remarcabilă. Am avut impresia că văd un documentar istoric, nu un film comercial. Extraordinar!

4. The Post: eu cu inteligența-mi de fer*, care nu dă greș neam, am crezut că pot traduce filmul „Poșta”. Evident că trailerul nu l-am văzut, așa că am aflat direct la cinema că de fapt era vorba despre ziarul Washington Post. Are o distribuție bună, din care amintesc pe: Meryl Strip, Tom Hanks, Sarah Paulson, Bradley Whitford, Bruce Greenwood, sub bagheta regizorală a lui Steven Spielberg. Și așa afli că și pe la alții presa a trebuit să lupte pentru libertate de exprimare, dar măcar la ei este prevăzută în Constituție, care nu poate fi călcată în picioare de orice cap de maimuță.

* fer scris intenționat

5. The greatest showman – cine nu cunoaște povestea lui P. T. Barnum spusă de atâtea ori în fel și chip? Un muzical în care m-a surprins plăcut Hugh Jackman căruia nu-i cunoșteam veleitățile de câtăreț și dansator și în care am văzut un Zack Efron adult care nu se dezice de muzicalurile în care l-am văzut ca adolescent.

6. Coco – o animație haioasă despre “el dia de muertes”, un fel de Moșii de vară la noi. Despre secrete păstrate bine de-a lungul a câteva generații, despre pasiune, familie și de ce e bine să ne amintim despre strămoși.

7. Three billboards outside Ebbing, Missouri – o dramă a unei femei care și-a pierdut fiica. Aceasta a fost ucisă și violată în timp ce murea, iar poliția încă nu a reușit să găsească vinovatul. Este de fapt o dramă a întregului orășel, Ebbing, din statul Missouri. Astfel se demonstrează ce efect poate avea (de domino aș spune) o vorbă spusă la supărare în cadrul unei familii și o faptă asupra unui întreg oraș. Un alt actor de care îmi era dor, pe care nu l-am mai văzut din seria “Jocurile foamei”, Woody Harrelson și Peter Dinklage, jucând alături de Frances McDormand, Zeljko Ivanek și Sam Rockwell.

8. Jumanji: welcome to the jungle – este un remake modern al poveștii din 1995. Se pornește de la un vechi joc video și puștanii din zilele noastre ajung în junglă sub forma personajelor pe care le-au ales în joc. Dwayne „The Rock” Johnson și Jack Black fac deliciul acestui film de aventură care se adresează tuturor celor cu inima tânără.

9. Early man – este o parodie animată (sau cu păpuși din plastilină) despre buturuga mică răstoarnă carul mare, unde-i unul nu-i putere, unde-s doi, puterea crește, despre lăcomia omului modern și simplitatea omului din trecut. Este un mod de relaxare, de a ieși din rutina zilnică și de deconectare de la grijile zilnice.

10. Goodbye, Christopher Robins – am uitat despre ce era vorba în trailer. Ajung în sală, lume multă, aproape toate locurile ocupate. Majoritatea pensionari. Începe filmul. Anii 40, un tip primește o scrisoare oficială și fuge în pădurea din spatele casei, urlă de durere și aruncă în aer o minge de cricket. Film despre război, îmi spun. Așa îmi explic numărul mare de spectatori prezenți în sală, 95% pensionari. Și da și nu. Filmul este despre cel care a creat personajul Winnie the Pooh. Da, îmi aduc aminte: dacă este vorba despre un personaj care are legătură cu UK, de obicei nu poți nici măcar să arunci un ac în sala de cinema. Filmul mi-a smuls câteva lacrimi și un șters de nas. N-am fost singura, evident. Chiar vă invit să-l vedeți și să băgați bine de seamă comportamentul familiei, pentru că este tipic pentru britanici: neglijarea propriului copil în favoarea propriilor plăceri și exploatarea oricărui lucru cât de mic pentru bani. E tragic, sincer. Mă gândesc că părinții mei puteau să meargă în vacanțe și poate la restaurant, în loc să plătească meditațiile copiilor. Dar, pe de altă parte, copiii au ajuns ceva în viață datorită sacrificiului lor.

11. Maze runner: the death cure – prin comparație cu alte filme am fost doar 5 persoane în sală. Toate de gen feminin. Ultimul capitol, cel de-al treilea, din saga „Maze runner” pune punct poveștii virusului ucigaș și al cobailor pentru tratament cu o adevărată explozie de explozii. Trecem peste micile puteri „supranaturale” ale poveștii (sunt convinsă că așa e scrisă cartea; am trilogia acasă, am început-o la un moment dat, dar mi s-a părut foarte încâlcită și am preferat să văd filmele. Tot sper să fie traducerea deficitară) ca de exemplu: puștii înarmați cu pistoale sunt trăgători de elită: glonțul și cadavrul și nimicesc o armată profesionistă îmbrăcată în kevlar din cap până-n picioare și înarmată cu puști automate. Puștii aflați pe vagonul unui tren pentru mine sunt ca muștele, în câmp deschis, n-au unde să se ascundă, dar, cică avantajul de a fi la înălțime îi ajută să ucidă soldații. Altfel un film de acțiune care pune punct aventurii celor închiși inițial în labirint, care acum ucid și fac prăpăd, pentru a construi o lume nouă.

Paranteză care n-are legătură cu filmul. Nu pot să nu observ că în ultima sută de ani toate cărțile de anticipație spun o poveste despre apocalipsă și nu mă pot opri să mă gândesc că poate suntem educați subliminal să o declanșăm.

12. Downsizing – este un film despre oameni. Un film care ne spune că suntem prea mulți pe planetă (ceea ce știm), care spune că o nenorocire la scară planetară este destul de aproape de a se întâmpla și despre soluții. Soluția la toate problemele pare a fi micșorarea oamenilor la o scară de 1.244,1 la 1. Toate bune și frumoase, dar omenirea, cu toate că micșorarea aduce bogăție (oare?) este reticentă la ceea ce nu cunoaște, așa că doar 3% din populație apelează la această metodă de salvare a planetei, prin urmare e cam degeaba în fața pericolului iminent care amenință Terra. Din păcate, micșorarea este doar fizică (da, știu, nu se așteaptă nimeni să se schimbe și altceva) și oamenii sunt oameni până la capăt: hrăpăreți, fericiți să se înavuțească repede și fără efort, profitori, dar și inimoși, iubitori și calzi. Părerea mea este că un asemenea film te cam pune puțin pe gânduri, că poate ar trebui să fim mai atenți la cei in jurul nostru și la nevoile lor, așa că tot ne batem cu pumnii în piept cu orice ocazie că noi suntem OAMENI. Ar fi cazul să o și dovedim.

Această rubrică va apărea lunar, în prima zi calendaristică a lunii, despre filmele vizionate la cinema în luna precedentă.

 

Leapsa 2017

Și uite că la final de ianuarie 2018 reușesc și eu să dau curs invitației primite de la jurnalul unei cititoare și scriu despre cărțile din 2017 sub formă de „leapșa”.
Să începem, dară:
1) Câte cărți ai citit în 2017?
Muuuult prea puține față de ceea ce mi-am propus. Goodreads spune 15 din 100. Da, mi-am propus să citesc 2 cărți pe săptămână și-mi voi menține acest target până când îl voi atinge, indiferent câtă vreme îmi va lua. Deși scuzele nu sunt decât incercări de a ne justifica, totuși nu e ușor să te muți în altă țară și să o iei de la început din toate punctele de vedere. Și trebuie să-i mulțumesc familiei care m-a sprijinit de fiecare dată. Fără ea, familia, mi-ar fi fost încă cu mult mai greu. Însă de acum încolo sunt foarte aproape de a intra pe un drum drept, sper că cel puțin pentru o perioadă medie am terminat cu mutatul de colo-colo, pe care-l urăsc din rărunchi, dar care devine imperios necesar în termeni de a avea un serviciu, apoi de a avea un serviciu mai bun. Evident că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă și că nu m-a așteptat nimeni cu covorul roșu să-mi dea un loc de muncă, dar acum sunt bine. Deși mulți români muncesc la fel ca mine, preferă să nu vorbească prea mult despre asta, se trece totul sub tăcere de parcă am face ceva ilegal sau imoral. Eu voi scrie un articol la mijloc de martie, un an în UK cu bune și cu rele.

2) Dintre ele, care au fost cele mai memorabile (în sensul bun)?
Păi dacă stau să mă uit bine, în afară de poveștile scrise de Roald Dahl, pe care le cam știu din filme, avem așa:
a) „Robogeneza” lui Daniel H. Wilson, continuarea de la „Robopocalipsa”, pe care am citit-o cu sufletul la gură. Eram curioasă să văd cum se împacă roboții cu ceea ce a mai rămas din omenire după un război apocaliptic. Din păcate rasa umană nu scapă de metehne precum a judeca pe alții după înfățișare, a nu-i accepta pe cei care sunt diferiți.
b) „Arhitecții speranței” a lui Alexandru Lamba care mi-a plăcut ffff mult. Atât de mult m-am bucurat că omenirea găsise o soluție să poată călători în timp!
c) „The blood lives” a lui Lee Iserow care așteaptă să-i scriu recenzia. O poveste care amintește de thrillerele scrise de Stephen King, foarte cinematică și un pic pe repede înainte, cam ca un episod dintr-un serial (ceea ce nu m-a mirat după ce am citit biografia autorului). De asemenea cartea face parte din programul ABAM = A Book A Month înființat de autor.
d) „Tenebre” a lui Daniel Timariu. Abia aștept să mă apuc de volumul al doilea. O Timișoara mai puțin obișnuită și în nici un caz același oraș care poate fi cunoscut de orice vizitator.

3) Care este cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2017?
„Singură, bunătatea nu este suficientă pentru a guverna destinele lumii!” – „Arhitecții speranței” Alexandru Lamba

4) Ce carte citită în 2017 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Din păcate, așa cum am scris și în recenzie, “Noaptea în oraș, fără părinți” scrisă de Dănuț Ungureanu mi-a lăsat un gust foarte amar referitor la literatura română. Din fericire mai sunt și alte cărți și chiar și alți autori români.

5) Ai participat la vreun eveniment literar anul acesta (lansare, târg de carte etc)? Dacă da, care a fost preferatul tău?
Deși am plecat din țară, am reușit să particip la vreo două evenimente Tritonic înainte de plecare și apoi m-am întors în toamnă special pentru prima ediție ANTARESFEST (care a fost doar prima ediție, da?) și pentru Gaudeamus. Mi-ar plăcea să repet figura anual și deși e foarte greu dpdv financiar să organizezi un festival de carte SF&F în România (participă doar cunoscătorii, doar cei care frecventează anumite cercuri, cenacluri) sper din tot sufletul să am ocazia să mă întorc an de an la Brașov, să devină o tradiție pentru SF, așa cum Sibiu cu Artmania devenise o tradiție pentru festival de rock gotic în România.

6) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2017?
Am văzut puține filme în 2017, așa că e destul de ușor să aleg: “Dunkirk” m-a impresionat plăcut. Un film despre eroii celui de-al doilea război mondial. Nu este genial, dar puțin i-a lipsit să fie.

7) Ce cuvânt rezumă cel mai bine anul 2017 pentru tine?
Aventură. Plecarea din țară a însemnat un nou început, o aventură pe care mi-am dorit-o de multă vreme, dar în care nu am avut curaj să plec mai devreme. Pe de o parte îmi pare rău că nu am avut curaj să o fac cu aproape două decenii mai repede. Pe de altă parte, nu mai cunoșteam oamenii pe care-i știu azi dacă aș fi făcut asta. Avantaje și dezavantaje.

8) E vreun moment de anul acesta pe care nu vrei să-l uiţi?
Da. 8 septembrie 2017, Brașov, ANTARESFEST.

9) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2017?
Am plecat din țară.

10) Scrie o dorinţă pentru anul 2018.

Am o dorință pe plan personal, am una pe plan profesional (să-mi găsesc drumul drept) și să-mi reintru în ritmul de citit.

Mulțumesc Georgianei, ca de obicei, pentru invitația de a-mi așterne gândurile legate de anul trecut și de ceea ce-mi doresc de la anul curent! Mulțumesc colegilor din Blogosferă pentru susținere! Mulțumesc familiei mele pentru tot efortul depus și pentru dragostea și susținerea necondiționată!

Limba română și autorii

În ultimele câteva zile asist la un „război” declarat blogărilor de carte. Acum, am pus o întrebare pe blogul unei prietene: cum ajungeți voi să citiți articolele noastre? Urmăriți blogul? Păi înseamnă că ceva v-a atras aici, nu? Adică avem puncte, interese comune; dacă ați citit un articol găsit întâmplător postat pe o rețea de socializare și nu v-a plăcut, nu sunteți de acord, e perfect în regulă. Dar de aici și până la a-i spune autoarei articolului că „uite de aia nu mai pot eu, că nu mai citești tu autori români”, e cale lungă (luminii să-i ajungă), cam de la Calea Lactee până în Abis.

Ceea ce blogării au încercat să demonstreze în ultimele zile este că unii oameni publică texte. Nu le pot numi cărți. Nu așa ceva. Nu asemenea mizerii. Dar publicatul ăsta nu e pentru oricine. Evident pe banii tăi poți să publici un cap de găină fiartă și să-i spui „Monalisa”, dar asta nu înseamnă că publicul va percepe respectiva operă ca fiind „Monalisa”. Eeee și de aici războiul: autorul (autoarea) zice „ești un prost, nu înțelegi nimic, asta e varianta mea, așa o văd eu pe Monalisa”, cititorul zice „foarte bine, dar nu pot accepta că Monalisa poate fi așa”. Ideea de bază este una singură: tu, ca autor al unei opere, indiferent de domeniul în care activezi: scriitor, sculptor, pictor, cântăreț, dansator, etc. poți crea orice dorești. Dar în momentul în care ți-ai pus creația pe tapet, recte la vânzare, nu-ți mai aparține, nu poți să vii cu explicații, nu poți să spui privitorului „ești un cretin, habar nu ai cu ce se mănâncă arta și nu înțelegi că eu sunt o versiune modernă a lui Picasso”, nu ACELUI privitor care mănâncă Picasso pe pâine.

Caz concret, că eu nu mă ascund după deget: Blogosfera SF, din care fac și eu parte, a făcut recenzia unui volum colectiv, intitulat „Povestiri SF”, în care și-a exprimat opinia că volumul în cauză nu prea are treabă mai deloc cu SF-ul. Scriitoarea (mă rog, așa se consideră ea) Leila Sandra Coroian a început un război pe facebook în care începe să le explice colegilor mei cum stă treaba.

Acum, eu am înțeles că pe la Reșița, pe unde a crescut ea e mai greu cu școala, dar hai să o luăm tovărășește:

  1. textele tale nu sunt altceva decât o înșiruire de litere, nu au consistență. Dacă scriam așa ceva pe post de compunere în clasa a doua mă punea învățătoarea să scriu compuneri până îmi intra în cap cum să folosesc cuvintele. Nu este de ajuns să știi niște cuvinte, trebuie să le și legi între ele.
  2. Vrei să epatezi, vrei să te dai mare scriitoare și să creezi atmosferă. Cum? De când „soarele îmbracă timid acoperișurile caselor”? Menționez că opera în cauză, cea din care voi da toate citatele se numește „Preludiul sufletului în tenebrele Valhalei”. Să pornesc cu titlul? Da, aveți dreptate. Cum adică „preludiul sufletului”? Ce e ăla preludiu?  https://dexonline.ro/definitie/preludiu. Preludiul definește începutul unei acțiuni. Sufletul nu este o acțiune. Revenind, Ferească Sfântul ca Soarele vreodată să îmbrace ceva.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Soare Soarele, fiind o stea, o planetă, nu poate îmbrăca nimic. Lecțiile de folosire a metaforelor din clasa a treia ne învață că trebuie să păstrăm sensul, dar să folosim alte cuvinte. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19107191-document-ministerul-educatiei-aprobat-programele-scolare-pentru-clasele-iii-descarca-din-articol-noul-curriculum-vezi-vor-invata-elevii-fiecare-materie-parte.htm  Deci Soarele săracul, nu poate îmbrăca o casă. Dar razele lui sau lumina lui, da. De asemenea, vezi lecțiile despre Naturale, sau Științele Naturii tot din școala primară, când înveți care sunt planetele care compun sistemul nostru solar și cam ce știu ele să facă.
  3. „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc”. STOP. Când visez nu am noțiunea timpului. Corect era să spui că mai sunt două ore până sună ceasul deșteptător sau până trebuie să mă dau jos din pat.
  4. „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc, să mă întorc în realitate, la ritmul meu zilnic, precis precum un ceas elvețian. Doar orarul mai oscilează ca pendulul obosit al unui ceas de perete vechi”. Orarul? care orar?? Și dacă există un element oscilator, atunci cum pot avea un ritm precis ca un ceas elvețian? Apoi vii și explici că personaja principală, Gaia,  e elevă în clasa a 12-a la un liceu de artă.
  5. „Amuzant, mă simt totuși atât de trecută de timp și cu toate acestea sunt încă la școală”. Cum poți fi trecut de timp? Te-a sărit timpul? Da, știu, nu-s cretină, m-am prins că vrei să folosești o metaforă ca să spui că Gaia se simte foarte bătrână, deși este de fapt, doar o copilă, o tânără adolescentă, deși în clasa a 12-a eu te-aș considera tânăr adult.
  6. „A fost destul de greu, am fost transferată de la o școală la alta și am pierdut multe, niciodată nu mi-am găsit locul, ca și cum… ca și cum nu ar trebui să fiu aici sau pe unde am mai fost. Am noroc totuși. Singurul care m-a acceptat cu ciudățeniile mele a fost Mike. Mike, colegul meu bancă. Suntem prieteni de atâta timp…”. Perfect, Gaia a suferit o traumă prin faptul că s-a mutat de la o școală la alta, din care motive nu știm, presuspun că mutarea a fost dintr-o localitate în alta, se simte nu doar singură, dar simte că nu aparține lumii în care trăiește. A găsit, totuși, un suflet care să o înțeleagă, DAR sunt prieteni de cât timp? Când s-a petrecut ultima ei mutare?

Toate cele 6 exemple de mai sus sunt de pe prima pagină. Mergem mai departe? Mai vreți?

Hai să vedem mai departe!

Pagina a 2-a, a textului: „Stomacul îmi chiorăie atât de tare încât îl pot auzi printre zgomotul pantofilor”. Poftim??? Din câte știu eu, când îți chiorăie stomacul nu prea mai poți auzi altceva.

Mai încolo, personajele noastre principale stau de vorbă în curtea școlii, dar „Profesoara a deschis ușa și ne-a poftit autoritar înăuntru.” Să ridice mâna toți cei care au întârziat prin curtea școlii și după care au venit profesorii să-i poftească la ore, așa, special pe ei. Pe lângă asta, se pare că personajele noastre au ajuns din curtea școlii direct în clasă.

„Desigur, colegii noștri nu puteau fi mai drăguți și au început să râdă de noi. Am preferat să pun capul în pământ. Mike se îndreaptă spre bancă, vizibil afectat de afirmațiile răutăcioase ale colegilor, dar nu scoate niciun cuvânt. Îl admir pentru stăpânirea de sine pe care o are. Eu nu sunt așa, sunt lașă, plec capul când se aruncă cu pietre.

Poate că Gaia reușește să tacă, dar eu nu o pot face când văd cât de lingăi  sunt colegii noștri.”

Trecerea de la un personaj la altul se face ff brusc, lumea conturată este doar schițată. Personajele principale, Gaia și Mike, locuiesc cu părinții. Nu se știe cine sunt părinții, ce fac, unde sunt, ca și cum n-ar exista, ca și cum Gaia și Mike ar trăi în case cu părinții, dar într-o realitate paralelă.

Cel mai deranjant, însă, este  replica autoarei care spune că ea scrie pentru acei cititori care-și pun capul la contribuție. Draga mea, îmi place să citesc SF și horror, tocmai pentru că-mi pun capul la contribuție, însă nimeni, niciodată nu a pretins că trebuie să-mi storc creierii și să realizez când începe să vorbească alt personaj decât cel care a început discuția. Urmează paragraful de exemplu și mă opresc, pentru că altfel fac articolul ăsta mai lung decât listele de pomenire de la biserică din duminica morților și nu e cazul.

„Nu pot să-l înțeleg câteodată. Se bagă mereu în belele. E mult prea nervos ca să-l mai pot întreba. Privirea mea s-a îndepărtat de el și a ajuns înafara geamului prăfuit. Cerul este albastru cristalin, nepătat de nori iar păsările zburdă libere. Nu ca noi, captivi în rutină.

Profa are un talent înnăscut de a-mi omorî cheful de viață cu ecuațiile ei. Mă simt precum o rață într-un țarc cu găini. Nu am ce căuta la ora asta. Mii de gânduri care se rezumă la starea mea de la ora de mate… Deși Gaia stă lângă mine, pare absentă.”

Știu că domnișoara în cauză nu va pricepe nimic, dar e în regulă, atâta vreme cât ceilalți cititori și autori înțeleg despre ce este vorba în acest context.

Leila a acordat un interviu unui blog de carte, în care afirmă următoarele:

E.I. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?

L.S.C. Am participat la unul singur, anul trecut la Gaudeamus 2016 unde am avut și lansarea a romanului de debut I.R.En. Momentan m-am înscris la concursul național de literatură SF & Fantasy, RomCon2017, unde m-am încadrat la categoria Debut. Sper din suflet ca I.R.En. să aibă același impact pe care l-a avut și asupra cititorilor până acum și să mă clasez măcar printre primii 3. Deocamdată așteptăm. În rest, am în vizor următorul Gaudeamus 2017, pe care-l aștept cu sufletul la gură.”

Interviul îl găsiți în întregime aici.

Știi cât am râs când am citit că s-a înscris la concursul Romcon??? De ce? Păi cum de ce? Pentru că știu oamenii care merg acolo, care organizează Romcon-ul și care jurizează lucrările. Aici aveți nominalizările și premiile acordate la Romcon 2017, unde s-a înscris domnișoara. Îi vedeți lucrarea pe undeva? Nici măcar nominalizată nu este și este normal. Romcon-ul este organizat de către cenaclurile de literatură SF&F din România. Eu aș întreba-o pe Leila dacă știe ce e ăla un cenaclu, că sigur n-a călcat pe acolo, sau, a fost odată ca niciodată la o ediție, unde a fost atât de pusă cu botul pe labe, atât de ridiculizată, încât a pus coada pe spate, ca vulpea care n-ajunge la struguri și zice că-s acri și nu mai calcă veci, că știe că n-are ce căuta. De fapt, eu i-aș sugera să se întoarcă în clasele primare și să învețe cu ce se mănâncă literatura la modul general, să facă compuneri. După ce învață să folosească liniuța de dialog, să creeze personaje, lumi, să folosească metafore, să meargă la cercuri de literatură, la cenacluri, să ia lecții de scriere creativă și apoi să trimite texte la revistele de gen. Și vedem efectele.

E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

L.S.C. Depinde de subiectul cărții. Spre exemplu, când am scris Aviatoarea, deși sunt pasionată de aviație și tot ce ține de ea, pentru a putea folosi anumite expresii specifice domeniului și anumiți termeni tehnici, m-am documentat destul de amănunțit. Din păcate sau din fericire sunt o perfecționistă și atunci când vorbesc despre ceva îmi place să fiu sigură că ceea ce spun este corect.”

Nu s-ar spune că e o perfecționistă, având în vedere că Soarele îmbracă acoperișurile caselor și toate golurile de logică din cartea ei. A, și să nu uit, am rezistat să citesc doar vreo 80 de pagini, cât are primul capitol, restul până la 668 de pagini nu merită timpul meu. Să o spun pe aia cu plâng copacii din care s-a făcut hârtia pe care s-a publicat așa ceva? Nu mai spun nimic.

Noapte bună!

 

Blogosfera SF & F: Povești din umbră

Antologia „Povești din umbră” coordonată de Bogdan Hrib și apărută la editura Tritonic, în colecția LIT reunește 7 povestiri scrise de 7 autori aflați la început de drum. Dintre cei 7 doar Ștefan D. Guță mai are povești în alte antologii sau în Gazeta SF. Deci prospături. Volumul poate fi achiziționat de aici.

Ceea ce vreau să transmit foarte clar este următorul lucru: SUSȚIN SCRIITORII ROMÂNI cumpărându-le cărțile și vorbind despre ele. Cu atât mai mult cu cât azi dezbatem un volum colectiv care reunește 7 scriitori tineri, care merită să fie încurajați. Chiar dacă să zicem că ar fi greșit pe undeva, ei sunt la început de drum și nimic din ceea ce este în acest volum nu poate fi de neraparat. Am zis chiar dacă, nu că ar fi așa. Poveștile lor mi-au plăcut mai mult sau mai puțin, după cum vom vedea imediat. Faptul că vorbesc (scriu pe blog) despre o carte înseamnă că am intenția clară de a susține acel autor, nu de a-l îngropa. Chiar dacă spun că acea carte nu mi-a plăcut, nu înseamnă că nu-i voi urmări evoluția autorului respectiv. Nimeni nu s-a născut învățat, deci nici mare scriitor. Toți avem nevoie de un timp de adaptare, de învățare. Cu atât mai mult este salutară implicarea editurilor: NEMIRA, TRITONIC și CRUX în a publica tineri scriitori români, autori necunoscuți publicului larg.

Să începem:

Primul minus pe care l-am observat (e o chestiune personală) este faptul că despre autori se vorbește la finalul volumului, că nu există acea pagină, ca la alte volume colective, despre autor înaintea povestirii sale. Da, știu, editura a considerat că astfel dă o șansă în plus autorilor să fie remarcați prin vocea povestirilor, nu prin cele câteva cuvinte despre fiecare, dar pentru mine personal este un minus, aproape o discriminare.

Prima povestire, cea care deschide volumul se numește „Curaj la borcan” și este scrisă de Teodora Anghel.

 

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la această povestire este profunzimea gândirii Teodorei, care, la numai 17 ani, poate construi o frază de genul „Dacă nu poți recunoaște nici măcar parte din tine, atunci ești foarte prost.”… „Diferența stă în indiferență.”  Teodora a reușit să creeze un text pe care l-aș încadra la realism magic. Te poartă printr-o lume pornită din „La țigănci”, trecută prin „Alice în țara minunilor” și ajunge într-un subteran uitat de lumea  modernă de deasupra. Bravo, Teodora! Un text cursiv, care, dacă ar fi fost bine editat, ar fi fost perfect. Îndrăznesc să spun că există scriitori români cu ștate vechi care nu se ridică la coerența pe care o are Teodora în această povestire.

A doua povestire, intitulată „Pădurea sufletelor uitate” este scrisă de Alexandra  Apețean, o altă elevă de doar 17 ani.

O  reinterpretare modernă a basmelor despre iele. Mi-aș fi dorit să fie puțin mai dark și cu o luptă mai accentuată a personajului principal, dar mi-a plăcut mult și îmi doresc să citesc și alte texte ale tinerei autoare.

 

A treia povestire se numește „Santinela” și este scrisă de tânărul Alexandru Balaci.

O povestire interesantă, dar care, după părerea mea, nu tratează subiectul volumului. Mi-aș fi dorit o mai bună construcție a frazei și o prezentare mai clară a personajelor și a legăturii dintre ele. Textul mi se pare încâlcit și după vreo trei-patru pagini de monolog interior am fost nevoită să revin la primul rând al povestirii pentru ca să înțeleg cine este personajul principal. Sunt multe greșeli de punctuație și construcții nefericite, precum: „… după prima creangă venea stâlpul, o pauză mai lungă, o altă creangă orizontală(,) după care urma trunchiul ei, vertical, …”. Nu-mi închipui că creanga are trunchi. Și nu mai pomenesc despre limbajul foarte trivial.

A patra povestire, „Umbra vraciului”, de Mădălina Căpraru.

O povestire interesantă și stranie la care mi-a plăcut foarte mult alternarea ceor două realități. Mă văd nevoită să repet că mi-aș dori mai multă grijă la construcția frazei.

 

 

A cincea povestire, „Captivi destinului”, de Rebeca G. Cojocaru.

Cea mai scurtă povestire din volum, însă cu un substrat adânc, care mi-a plăcut mult. Mai multă atenție la descrieri, se poate crea confuzia obiectelor: „Casa este de un maro închis, o culoare stinsă și trecută prin multe furtuni și ploi, cu scrijelituri și geamuri sparte.” Casa are scrijelituri și geamuri sparte, nu este.

A șasea povestire, „În umbra lui Anubis”, scrisă de Ștefan D. Guță.

Hmmm, un text pe gustul meu: Egipt, piramide, aventură, zei și umbre. Este o povestire bine închegată, cursivă, se citește ușor și repede.

 

 

Și povestirea care încheie volumul,„Cântecul umbrelor” de Diana Tujan.

Este un text frumos, cursiv, care dezbate tema universală a fricii copiilor de monștri ascunși pe sub pat sau pe te miri unde. Dar, pentru că sunt copii, se bucură de orice tovarăș de joacă, chiar și de o umbră. O poveste cu și despre muzicieni și umbre.

 

Deși volumul se numește „Povești din umbră”, nu conține texte de groază, ci texte pline de iubire de toate felurile: de copii, de părinți, de iubite și iubiți, o iubire rea, violentă, iubirea mistuitoare pentru jumătatea cealaltă.

Are nevoie de o „periere” în sensul corecturii textelor din punct de vedere al punctuației și al exprimării, pe ici, pe colo.  Ca o părere generală este un volum bun, care reunește 7 începători cărora le acord șanse mari să devină scriitori cu drepturi depline. Ca orice început de drum este poticnit, dar merge în direcția corectă și asta mă face să recomand cartea absolut tuturor celor care citesc beletristică. Nu o încadrez în nici un gen anume, deși textele sunt unele de tip basm, altele o întrepătrundere între momente diferite ale realității.

Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF & F, care, iată aniversează un an de existență.

Ca să citiți și părerile colegilor mei, faceți click pe linkurile de mai jos:

https://assassincg.wordpress.com/?p=16876

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=810

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-povesti-din-umbra/

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/12/blogosfera-sf-f-povesti-din-umbra

În luna ianuarie 2018 va veni rândul antologiei intitulată „Povești SF”, publicată de editura BERG. Eu nu voi participa la ediția respectivă.

Gaudeamus 2017

Da, știu, a trecut multă vreme de când a avut loc târgul Gaudeamus, toată lumea a pus deja pozele (chiar și eu) cu ceea ce se numește book haul, sau prada de la târg. A venit vremea să spun și eu câteva cuvinte.

Din păcate, timpul scurt nu mi-a permis să vizitez târgul de carte încă din primele zile în care s-a deschis. Așa că, prima zi în care am ajuns din nou sub cupola Romexpo a fost ziua de vineri în care, evident că nu am mai găsit abonamente de cumpărat,  așa că m-am văzut nevoită să-mi achiziționez câteva bilete  pentru a putea vizita târgul în tot weekendul.  Vineri mi-a permis să mă bucur de târg mai mult decât celelalte zile fiind una dintre zilele mai puțin aglomerate am putut să trec lejer printre standuri, să le admir și să fac poze. Odată cu venirea serii am avut parte de primele lansări de science fiction și fantasy din cadrul acestei ediții a Gaudeamusului.

În mare această ediție a târgului de carte a însemnat pentru mine o plimbare între standurile Tritonic și Crux publishing cu ceva pit stop pe la Tracus Arte.

Și de această dată revederea cu prietenii a fost una emoționantă, mai ales când o parte dintre ei știi că au devenit colaboratori  ai unor anumite reviste sau când își lansează volume proprii sau povestiri în cadrul unor volume colective.

Vineri seara, după ce s-au terminat lansările din cadrul târgului Gaudeamus, am avut onoarea de a participa  la cea de-a șaptea ediție a decernării premiilor literare Vladimir Colin pentru anii 2014-2016, care a avut loc într-un cadru festiv, într-una dintre sălile de protocol aflată în hotelul din apropierea complexului expozițional Romexpo.

Bucuria de a fi printre cărți, iubitori de cărți, la lansări, unde aștepți cuminte să-ți vină rândul să iei autografe de la autorul sau de la autorii volumului este un sentiment care nu poate fi exprimat în cuvinte. De aceea încurajez pe toată lumea să încerce măcar o singură dată în viață să experimenteze acest lucru.

Pozele de care vă las să vă bucurați în continuare sunt dintre cele mai variate: sunt poze cu standuri de cărți, poze cu prieteni, poze cu mascote de la standuri, poze cu autorii și autografele pe care le dau.  Toate acestea reprezintă cu mult mai mult decât niște simple poze; ele sunt mementouri purtate în suflet de la un an la altul, de la o ediție la alta a târgului,  de la un moment la altul al revederii cu oameni dragi.

http://andreeaw.sunphoto.ro/Gaudeamus_2017

 

Despre scriitorii români

A nu se înțelege, ferească Sfântul, că îi bag pe toți scriitorii români în aceeași oală sau că mă iau de toată lumea. Nu. Niciodată. Doar de cei care au mâncărimi în anumite părți, care mâncărimi îi împiedică să doarmă liniștiți și dacă nu pot dormi, se apucă de comentat aiurea pe bloguri, ca să-și dea importanță.

Ceea ce scriitorul român, a se citi „dinozaurul” nu vrea să înțeleagă, este faptul că el nu publică o carte doar ca să se laude că are o carte tipărită pe care culmea, scrie pe undeva pe copertă, numele lui. Aici s-ar putea să mă înșel eu amarnic și dacă acesta este cazul, îmi cer (sau șier) iertare cu plecăciune (sau plecășiune). Ideea de a publica o carte, într-o țară normală și pentru un scriitor normal este aceea de a prezenta lumii o idee, o viziune, de a spune o poveste, de a relata fapte și întâmplări mai mult sau mai puțin reale. Ori dacă acesta este cazul, din momentul în care cartea a ajuns pe rafturi, ea nu-ți mai aparține și nu ai dreptul de a judeca pe cineva sau de a-i spune cuiva că nu-și poate da cu părerea despre ea. Ai publicat-o, ai fost de acord să fie pusă în vânzare, deci te supui judecății publice și a publicului. Și cine este publicul unui scriitor? După umila mea părere publicul este format din cititori, adică exact acei oameni care dau bani contra cărții tale. Știți ideea aceea mai veche de troc? Eu îți dau ceva în schimbul a ceva ce-mi oferi tu. Atunci de ce te oftici când ți se explică cu citate din propria-ți creație literară că poate în capul tău filmul a fost brici de la cap la coadă, dar nu ai reușit să te faci înțeles de către cei care te citesc? De unde și până unde atitudinea asta bătăioasă și concepția că cititorul e prost și de căcat că nu înțelege așa o operă monumentală în loc să-ți pui frumos întrebarea unde ai greșit de nu ai reușit să te faci pe deplin înțeles?

Ei, dragii mei, așa mergând lucrurile, anapoda, nu nouă ne faceți rău, așa cum intenționați. Este o zicală: „cine sapă groapa altuia cade el întâi în ea”. Așa și cu voi. Vă adânciți din ce în ce mai tare într-o mocirlă din care nu aveți șanse să ieșiți. Nici Nilul cu Amazonul și cu Yangtze nu vor reuși să vă spele și să vă facă curați ca lacrima.

Știți de ce nu există în România beta readers? (mă refer aici strict la profesioniști, nu la familie și prieteni) Pentru că 90% din cărți n-ar mai fi publicate. Știți de ce se feresc scriitorii și editurile să facă parteneriate de tip „advanced copy reader”? Păi cine dracu ar mai cumpăra elucubrațiile voastre după ce ar ieși recenziile?

Și acuzele astea langa cum că cineva plătește bloggării să zică de rău despre o carte. Zău așa, m-ați dezamăgit total. Așa mari și importanți scriitori ca voi, credeam că au o imaginație mai bogată. În două săptămâni am fost acuzată de două seturi de scriitori, culmea din tabere diferite, dar publicați la aceeași editură că am ținut cu celălalt și că am zis contra celuilalt. Sper că ați priceput ideea, că eu am amețit.

Așa cum am afirmat de fiecare dată, eu sunt incoruptibilă. Recunosc că am primit anumite cărți gratis. Încă n-am uitat de ele. N-am ajuns la ele să le citesc, dar le va veni rândul tuturor. Dacă cineva și-a închipuit că m-a mituit cu o carte și astfel are o recenzie bună garantată, s-a înșelat amarnic, că nu fac așa ceva. Ups, îmi cer iertare domnule Ceaușu, am uitat că nu am calificarea și studiile necesare ca să pot scrie o recenzie. Dar o părere personală despre o carte pot scrie pe blogul meu personal, da?

De unde până unde ideea nemaipomenită că numai cei cu studii adecvate (care sunt alea?) pot să-și dea cu părerea despre un produs pe care-l plătesc? Domnilor scriitori, aveți prin casă un frigider, un aragaz, poate gresie și faianță. Nu prea cred că aveți studiile necesare care să vă permită să vă dați cu părerea despre cât de bine funcționează electrocasnicele și nici despre calitatea plăcilor de gresie și faianță. Să vă spun despre uși și broaște? Dar ce, sunteți lăcătuși cumva?

Cu toții ați fost în viața aceasta într-un moment în care un produs v-a plăcut atât de mult încât l-ați recomandat și altora sau, dimpotrivă, v-a dezamăgit atât de mult, încât ați spus și altora să se ferească de X sau Y, că nu-i de calitate, sau că e prețul prea mare pentru ce știe să facă. Se numește povestea vorbei, „word of mouth” pentru cei de peste hotare și se traduce prin bloguri personale în lumea tehnologizată a secolului 21 în care ne aflăm.

Sper din tot sufletul să vă treziți la realitate și să nu mai faceți nici pe grozavii, că nu sunteți, nici să nu mai aduceți acuze nefondate despre cărți primite gratis în schimbul unor păreri pro sau contra unuia sau altuia. Mai mare rușinea să vă purtați la vârsta voastră mai rău decât niște țânci de grădiniță!

Și dacă tot nu pricepeți, atunci sper să dispăreți mai repede, ca să evolueze mai repede societatea pe care o țineți în loc cu jocurile voastre de culise.

Blogosfera SF & F: Noaptea in oras fara parinti – Danut Ungureanu

Și pentru că toate festivalurile de literatură din România, care, culmea, s-au ținut prin septembrie, adică Romcon, Antares Fest și Sci Fi Fest l-au avut pe post de câștigător al locului întâi pe Dănuț Ungureanu cu al său roman cyberpunk „Noaptea în oraș fără părinți”, blogosfera nu putea să stea cu mâinile în sân (oare de ce???) și s-a hotărât să disece acest roman în luna Noiembrie.

Cum mai citisem „Ziliconda”, o parodie a societății contemporane românești, pe care am devorat-o și văzând că este un roman cyberpunk, am dat înainte cu tupeu, vorba cântecului și m-am apucat de citit.

Încă de la primele pagini am gândit un singur lucru „ăsta da manual de scriere creativă”. Până la un moment dat la care au început să mă agaseze cuvintele obsesiv repetative „cente”, „ceață de viață” sau „ceață de cifre”.

Lumea descrisă în romanul apărut la editura Fusion 21, care poate fi comandat de aici, este una care mi s-a părut a fi în interiorul unui computer, iar Faraon mi se pare utilizatorul de zi cu zi. Având în vedere că lumea în care trăim este una destul de bine ancorată în internet și cu nșpe mii de aplicații, am perceput romanul lui Dănuț Ungureanu ca fiind o metaforă la lumea reală. Are cuvinte inventate care se potrivesc perfect în noua lume creată, însă lumea nu pare veridică, pare mai degrabă un decor de carton, întocmai ca la teatrul de păpuși. Și tot ca la teatrul de păpuși sunt și personajele, pe care nu le pot înțelege ce motivație au ca să acționeze într-un sens sau altul.

Partea proastă a cărții este faptul că se lungește și se tot lungește, ca o zi de post și că mi-a pierdut interesul. Acțiunea nu este greu de urmărit sau de înțeles, dar este ascunsă sub o ploaie meteoritică de cuvinte care nu-și au rostul.

M-am plictisit, mi-a fost greu să o citesc toată, așa că am citit două dintre cele trei părți și câteva pagini de la final.

Are capitole foarte scurte, cum n-am crezut că voi vedea în literatura română (am citit o carte în engleză care are 35 de capitole, unul dintre ele de o pagină).

Mi se pare fatidic și în același timp tipic românesc, să ai o idee bună și s-o dai de gard, că nu știi cum s-o aduci din condei ca să iasă ceva frumos. Nu, dacă aveam eu ideea asta nu scriam mai bine, dar eu nu sunt scriitoare, eu sunt un simplu cititor. Adevărul este că sunt dezamăgită și că am un gust amar, că mă așteptam la ceva super, extra, nemaipomenit de frumos și am găsit un talmeș balmeș de idei:

cine este Faraon? utilizatorul computerului de toate zilele

cine este LOD (Lob Delicvent) – un virus

cine este Leni? Un fișier copil căruia un virus i-a infectat părintele (pe Tati Spector) care a fost șters de utilizator cu ajutorul unui soft de curățare.

Care este miza cărții? Călătoria lui Leni pentru a-și aduce părintele înapoi – în traducere fișierul copil nu poate exista fără părinte și atunci trebuie găsită o cale prin care părintele să poată fi curățat și readus în stare de  funcționare, însă, din cauza virusului, nu va mai fi fișierul care era înainte de a fi șters.

Am căutat să descifrez sensul numelor personajelor și n-am ajuns la  nici o concluzie: Leni, Faraon, Nimeni, Chanu Balai, Tati Spector, Werner, Tito, Ram, Valiant, Utarov, Jalabier, etc.

Și spre final avem și o scenă explicită de sex: de ce? E scrisă cumva pentru cei considerați a fi geek, despre care se crede că n-au parte de sex și li se oferă o mostră de cum poate fi? Este o dorință a autorului de a demonstra cât de viril este și că poate produce unei femei șase orgasme? Să mai pomenesc despre cele 12 limbi? Sunt obișnuită ca cifrele, numele, locurile dintr-o carte să aibă o semnificație. Aici pauză: creierul meu nu găsește nici o legătură cu acțiunea și nici  nu identific simbolistica.

Concluzia: Ideea de a scrie o carte despre lumea contemporană văzută ca interiorul unui computer, cu memorie RAM, cu partea de hardware, dar și de software este una ff bună mare păcat că execuția nu doar că lasă de dorit, dar este extrem de foarte proastă.

De ce a luat cartea asta atâtea premii? Oare pentru că cine nu înțelege consideră că este atât de genială încât e mai presus de înțelegerea unui om obișnuit? Iar facem pe zeii? Adică nu scriem pentru cititori? Scriem pentru exegeți?

Dacă se inventează vreodată premiile blogosferei, echivalentul zmeurei de aur, cartea asta o va câștiga cu prisosință, că tot are premii la activ.

Și nu, asta nu înseamnă că nu voi mai citi niciodată ceva scris de Dănuț Ungureanu, înseamnă doar că m-a păcălit o copertă frumoasă, că mi s-a părut interesant ceea ce scria pe ultima copertă și că sunt dezamăgită.

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&f. Părerile colegilor mei le puteți citi aici:

Blogosfera SF&F: Noaptea în oraș fără părinți de Dănuț Ungureanu

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=788

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/11/blogosfera-sf-f-noaptea-in-oras-fara-parinti

https://assassincg.wordpress.com/?p=16756

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2017/11/noaptea-in-oras-fara-parinti-de-danut.html

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-noaptea-in-oras-fara-parinti-danut-ungureanu

Următoarea recenzie va fi publicată pe 22 noiembrie și va avea ca subiect proaspăt debutatul și publicatul Florin Stanciu cu al său „Omnium”.

 

 

 

 

Matilda – Roald Dahl

Da, cum să nu? Cine nu-și aduce aminte de filmul cu același nume în care rolurile părinților Matildei sunt interpretate de Danny DeVitto, care a și regizat pelicula și de către soția lui, Rhea Perlman?

Cartea aceasta (și toate celelalte scrise de Roald Dahl) face parte – pentru mine – din categoria „am văzut filmul. cum? există și o carte?”

Da, este o carte pentru copii excelentă, mai ales pentru copiii adulți.

Mi se pare că nu greșesc deloc când spun că Roald Dahl a continuat tradiția lui Dickens și a scris povești cu și despre copii aflați în situații deloc strălucite, dar care reușesc să găsească ceva magic înlăuntrul lor, ceva care-i face nu doar să depășească toate obstacolele, dar să-i ajute și pe ceilalți.

Ori pe cine ai întreba despre această carte îți va spune că este una amuzantă, cu povești pentru copii. Dar oare poveștile sunt doar pentru copii? Eu cred că nu și tocmai de aceea le citesc cu mare plăcere și încerc să descopăr în fiecare dintre ele acel ceva care face o carte să fie unică.

Povestea Matildei nu este una deloc frumoasă. Matilda locuiește într-o casă mare și arătoasă, de pe strada mare din oraș, împreună cu părinții și fratele ei mai mare. Numai că părinții și fratele ei sunt interesați doar de televizor și nu dau doi bani pe cititul cărților, pe care, de altfel, îl consideră dăunător.

Primul element magic este faptul că Matilda reușește să învețe absolut singură să citească și să socotească. Adică da, există copii extraordinari, dar fără puțin ajutor și îndrumare, cum învață să citească?

Problema Matildei este faptul că fiind diferită de ceilalți membri ai familiei ei, copila este absolut nebăgată în seamă de către aceștia și partea totuși bună este că familia o lasă în pace. S-au mai văzut copii dotați cu o inteligență peste medie, dar care, nu doar că nu au fost ajutați de familie, dar au fost nevoiți să renunțe la școală sau să-i acorde o mică importanță, pentru că altele trebuiau făcute: munca câmpului, câștigat bani cu ziua, etc.

Deoarece părinții (în special tatăl) o tratează foarte aspru și deloc potrivit pentru un copil (abuz verbal) Matilda începe să le joace feste alor săi, o metodă considerată supapă de refulare pentru tot ceea ce a îndurat în timp de la ei.

Apoi vine timpul ca Matilda să meargă la școală, unde o va cunoaște pe domnișoara Honey (numele personajelor și al unității de învățământ au fost alese cu grijă și reprezintă o caracteristică a acestora, autorul folosindu-se și de jocul de cuvinte), învățătoarea care este uimită de capacitatea și de cunoștințele prichinduței de doar 5 ani.

Dacă ar fi să facem o paralelă între basmul clasic și această istorisire, am putea spune că domnișoara Honey este Ileana Cosânzeana, Matilda este Făt-Frumos, iar domnișoara Trunchbull (directoarea școlii primare Crunchem Hall) este Zmeul Zmeilor. Directoarea este acel personaj malefic zugrăvit atât de bine, încât îl urăști din rărunchi doar din descriere. Când o mai vezi și în acțiune, deja îți vine să-i spui vreo două, să-i aplici vreo două palme ca să se trezească, etc. Aici, după părerea mea, este marea artă a autorului galez, faptul că a creat niște personaje nu doar credibile, dar perfect conturate și descrise, mulate pe rolurile atribuite.

Ca orice poveste și aceasta are parte de elemente magice, care nu fac altceva decât să transforme o situație rea într-una comică. Și cum la români se face mereu haz de necaz, pentru noi este ceva absolut delicios să citești această carte. Părerea mea este că orice copil și-ar dori-o, măcar să i se citească din ea, dacă nu să o citească el însuși. Faptele prezentate aici fac parte dintre cele care vor fi memorate de micuți ani la rând.

Finalul însă, deși este unul fericit, mi-a adus aminte de influența lui Dickens pe care am regăsit-o în scrierile lui Dahl.

Cartea poate fi comandată de aici.

 

Page 2 of 7

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

Follow by Email
Facebook
Facebook
Google+
Google+
http://nantanlupan.com">
Twitter
Visit Us
YouTube
LinkedIn
Instagram