NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Autor: HALONA KEANE (Page 2 of 11)

Blogosfera SF&F: Noaptea Lemurienilor

 

Cartea dezbătută azi se numește „Noaptea Lemurienilor”, a fost publicată la editura PAVCON și face parte din colecția „România sub Asediu”. Poate fi comandată de aici.

Nu am pornit de la premisa că va fi o carte nemaipomenită, nemaivăzută, ceva exatraordinar, dar am din nou un gust amar, care pare că nu mă părăsește în ultima perioadă. De ceva vreme cititul a început să devină o corvoadă și oricât de drag îmi este acest proiect al Blogosferei SF & F, mai că-mi vine să dau cu cărțile de pereți, deși nici pereții și nici cărțile, săracele, n-au nici o vină. Mai ales că le citesc în format electronic.

Proiectul „România sub Asediu” sună foarte frumos în teorie. Are deocamdată 6 volume publicate, 2 despre Focșani, 3 despre București și 1 despre Craiova. Dacă aș fi fost coordonatorul colecției aș fi diversificat orașele.

Volumul de față tratează Focșani, dar avem și ceva acțiune petrecută în București.

Oful meu și buba cea mare este: UNDE ESTE SCIENCE FICTION-UL????

Ca să pui o etichetă e ff ușor, dar din păcate m-am obișnuit ca eticheta să reflecte adevărul. Ori în ultima vreme văd cum o grămadă de cărți marketate și categorisite ca fiind science fiction sunt doar povești (fantasy) magice. N-am nimic împotriva lor, îmi place genul, dar vreau ca etichetarea să fie corectă. Nu știu de ce e rău sau greu să-i spui pe nume: realism magic. De ce e science fiction dacă nu implică decât fiction, dacă partea de știință lipsește cu desăvârșire?

În altă ordine de idei, să fii la al treilea roman publicat și să ai asemenea goluri temporale….. Nici la primul roman nu ar fi permise, dar ce să mai zic?

Concluzia este una singură și e amară: se publică în neștire fără nici un pic de atenție, fără să conteze forma, doar conținutul.

Despre poveste spun că e drăguță, că pleacă de la o premisă interesantă (coborârea zeului egiptean Amon-Ra (în carte este Ymon-Ra) pe pământ sub forma unui om cu cap se pasăre (știu că am văzut un film pe tema asta). Și de aici apar niște fenomene stranii, vezi crăpătura din pământ prin care ies Lemurienii, dispariții și aventuri.

Din păcate cartea este doar o poveste drăguță, stil adolescentin, de genul seriei cu vampiri a Annei Rice, însă aici avem mitologie egipteană.

M-aș aventura s-o recomand copiilor, să zicem peste 12-13 ani, dar sub 16 și tot mi-e teamă că unii mă vor înjura, deoarece bagajul lor de cărți citite până acum poate cuprinde niște clasici science fiction care să le ofere alte așteptări decât poți avea citind autori români.

Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Noaptea lemurienilor, le găsești pe blogurile:

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/4/blogosfera-sf-f-noaptea-lemurienilor

https://assassincg.wordpress.com/2018/04/25/blogosfera-sff-florin-giurca-noaptea-lemurienilor/

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/04/noaptea-lemurienilor-de-florin-giurca.html

Blogosfera SF & F: Choice

Nu pot să încep decât cu niște zicători:

„Dacă te mănâncă undeva, te scarpini”, „Ursul merge, câinii latră” și aia cu prostul se interpretează ca atac la autor. (nu e cazul)

În condițiile în care în ultima vreme cam prea mulți se cred „îndreptățiți” să-și dea cu părerea despre cine poate și cine nu să-și dea cu părerea, iată că proiectul „Blogosfera SF & F” merge mai departe.

Și pentru că nu suntem părtinitori și pentru că știm ce alții nu știu sau aflăm, am decis să încercăm să recenzăm cărți de la toate editurile care publică SF & F românesc.

Să o zic pe aia cu mare e grădina Ta, Doamne și cine m-a pus? Nu, o zic pe aia cu dacă m-a mâncat, m-am scărpinat.

Și acum începe scărpinatul:

Titlul este „Choice”, autoarea este Livia Furia și cartea o puteți cumpăra de aici. În prostia mea cea crasă mă tot așteptam ca titlul să se regăsească în poveste. Dacă citesc un text cu titlul „Făt Frumos din Lacrimă”, mă aștept (și se întâmplă) ca pe parcursul textului să realizez înțelesul titlului, să văd de unde vine. Aș, de unde! Uite că aici logica mea de fier s-a topit toată, că de unde să pricepi de ce cartea se numește „Choice” și nu „Dary” sau „AR DaKan”. Care alegere? Ca să aleg între X și Y trebuie să fiu în cunoștință de cauză și să știu ce înseamnă X, ce înseamnă Y și să iau o decizie, să fac o „alegere”. Am tot sperat că până la final găsesc care a fost momentul de cumpănă, dar, dacă sunt pus în fața faptului împlinit se mai cheamă că a fost alegerea mea? Eu zic că nu. A și faza servită pe final că pe animăluț îl cheamă „Choice” și de aici titlul, nu o înghit nici cu tone de ciocolată.

Mai departe: trecând peste titlul în engleză (sincer, cred că a fost pus doar pentru că e „cool”, pentru că „dă bine la public”), deschid cartea și încep să citesc. Primele pagini nu-s chiar rele, din punct de vedere al scriiturii în sine, dar…

1) Intru direct în brânză, pe sistemul am dat cep la burduf și începe să curgă, dau peste un amalgam de personaje. Nu sună deloc bine cuvântul ăsta, „personaje”, mai degrabă niște NPC (Non Playing Character –  care sunt acolo doar ca să ajute personajul principal să meargă mai departe în poveste). Și după ce că dau peste ele tam-nesam, le mai cheamă și ca-n turnul din Babel. Sunt pur și simplu niște cartoane cu etichete: Darla Marinka, Dary, Regina, Maria, Ioana, Berca, Sebastian, Furio (ăsta e avatarul autoarei?), AR DaKan (ăsta cel puțin parcă e din jocurile video ale anilor 1980, pe vremea când băgam caseta în casetofon și așteptam juma de oră să se încarce SABOTEUR. Și amărâtul mai e și bătăuș profesionist – un fel de filmele cu „cichi chan”, îi sare capsa imediat). Dar de unde vin personajele astea, cu ce se ocupă ele, care e rolul lor prin poveste? Pe lângă inconsistența numelor care m-a lovit destul de rău, avem

2) Lumea în care se desfășoară cartea, universul, nu este deloc conturat (ă): nici spus că ne aflăm pe planeta Pământ în anul 4500 î.e.n. după ce marele cataclism a deschis liniile temporale, nici sugerat prin decoruri (este un exemplu!!! cartea nu-ți dă nici un indiciu de nici un fel despre când și unde se petrece acțiunea). Și nici că am aflat care e șpilul, cum funcționează lumea asta (da, Sandra, știu, nu trebuie să-i dai cititorului mură-n gură, trebuie să-și pună capul la contribuție. Contribuție la ce? Că dacă-mi închipui eu cam cum era, fără ca tu autor să trasezi niște linii, să suferezi ceva, păi cred că încep să am o contribuție la poveste).

3) Opaaaa, apar și extratereștrii. Primul pe numele lui Sebaahn, e un fel de nu știu ce, care are blăniță roșie, lăbuță de veveriță, se frământă ca un pisoi, are urechiușe și năsuc și mustăți și moare după ce-ți împlinește un gând pe care doar l-ai gândit, nu l-ai aprofundat, era și el pe acolo, ca o părere (ce ziceam că nu e alegerea mea?). Sincer, eu mi l-am închipuit cam de mărimea unui gușter, deși în carte i se spune nevăstuică. Aaa și e foarte prietenos, că se aleargă cu Ioana, care este o fetiță de nici 5 anișori, nepoata lui Dary, personajul principal (deși sunt ferm convinsă că avem două personaje principale, un cuplu format din Dary și AR DaKan).

4) Abundența de termeni preluați din limba engleză și traduși corect, dar folosiți într-un context tâmpit, mi-a scos peri albi. Exemple:

a) „… mi-am luat un pahar cu lapte și câteva prăjituri dintr-o cutie rătăcită pe dulap” – cine ține prăjiturile într-o cutie rătăcită pe dulap??? Ce prăjituri sunt alea? Negrese pe post de bolovani ca să ai muniție de spart capul boului masochist cititorului care a mai dat și bani pe cartea ta. Mie mi se pare clar că se referă la englezescul „milk & cookies”, unde doamna hautoare nu știe că „cookies” deși sunt traduse prăjiturele în limbajul IT pot fi și biscuiți și orice altceva dulce pe bază de blat sau cocă.

b) „… vă rog cineva să mă ajute” = somebody help me

5) Construcții de fraze nefericite, nu, de-a dreptul imbecile: „… am simțit cum cobor câțiva cm mai jos”. Aloo, tanti, ia să te văd cum cobori mai sus! Hai, să te văd!

– „arătând spre băiețelul care mi se urcase în cap” – păi dacă a găsit loc? ce să facă și el? s-a urcat unde era mai liber.

6) Obsesia cărții, o expresie: „gesturi maternale”. Maternale, pe bune?????? Da’ „materne” nu ne mai place, nu? Eu când v-am zis că textul ăsta e o traducere proastă din engleză…

Din păcate, dacă nu mă opresc, fac analiză pe text la întreg volumul și ne ia câteva zile să citim un amărât de articol.

Ce găsim în carte? O poveste care putea fi foarte faină. Dacă nu era dată de toate gardurile: avem practic o aventură cu vârcolaci niște fiare pe care numai karateka AR DaKan le poate ucide, a se citi preface în scrum.

Personajele sunt acolo doar de decor, nu evoluează, nu au reacții firești, nu trag învățăminte, nu sunt delimitate: bune și rele. Eu știu că viața nu este în alb și negru, dar totul în nuanțe de gri, poate doar în „Fifty shades of grey”.

Iar finalul este cireașa de pe tort:

„- AR, e totul în regulă? am șoptit, speriat.

S-a întors spre mine, scrășnind. Avea ochi de rubin și miroasea a păcat.”

Înțeleg conceptul de cliffhanger, dar așa? Cum miroase păcatul?

Căutând informații despre câte cărți a mai scris autoarea aflu că „Choice” este al treilea roman publicat, mai are un prim volum dintr-o serie și un roman de sine stătător, iar „Choice” este primul volum al unei trilogii thriller SF.

După ce am citit, am rămas cu o întrebare: unde-s thrillerul și SF-ul?

 

Recenzia (opinia, părerea) face parte din proiectul Blogosfera SF & F. Ca să citiți și părerile colegilor mei, faceți click pe linkurile de mai jos:

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=840

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/03/choicechoice-1-de-livia-furia.html

https://readersrepublic.wordpress.com/2018/03/14/recenzie-choice-livia-furia/

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/3/blogosfera-sf-f-choice

https://assassincg.wordpress.com/?p=17111

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-choice-livia-furia/

Luna viitoare a venit rândul editurii Pavcon să fie în colimator cu romanul „Noaptea lemurienilor” de Florin Giurcă din cadrul seriei RSA – România sub Asediu.

Blogosfera caută recomandări faine!

Au trecut cam multe luni de când am citit o carte care să nu ne dezamăgească și am vrea să schimbăm asta. Tradițional, zilele astea urma să apară un sondaj cu titlurile care vor ieși pe piață la Final Frontier, dar ne-am dori ca în aprilie să nu mai riscăm cu o carte nouă. De aceea, avem nevoie de ajutorul vostru.

Mai exact, vom adăuga în sondaj și o serie de titluri mai vechi, din care să putem alege cărțile pentru aprilie, mai și iunie. Aceste titluri le puteți propune voi într-un comentariu până sâmbătă, inclusiv. Recomandările trebuie să respecte următoarele condiții:
– cartea trebuie să fie din zona SF&F și să fie semnată de un autor român
– cartea trebuie să fi apărut pe piață după 15 martie 2017
– cartea trebuie să poată fi ușor de achiziționat (am prefera să o putem comanda online, dar dacă se găsește la Final Frontier 2018 e suficient de bine)
– cartea trebuie să fie ori de sine stătătoare, ori primul volum al unei serii.
– trebuie să fie un titlu care să vă fi plăcut atât de mult încât să aveți încredere că nu vom fi dezamăgiți. Nu zic să ne dea pe spate, dar măcar să nu ne facă să ne regretăm timpul și nervii. Vrem o carte „citibilă”.

PS: e ok să ne recomandați și propria carte, dar țineți cont de faptul că va veni după un lung șir de dezamăgiri, deci probabil răbdarea și îngăduința noastră vor fi mult, mult mai puține decât în mod normal. Dacă vă doriți doar feedback pe text, nu e momentul.

In the Blood

De aproape un an vreau să vă povestesc despre Lee Isserow și proiectul său ABAM = A book A Month.

Lee Isserow este un scriitor britanic, scenarist și producător premiat. Și pentru că marea sa dragoste este filmul și cărțile sale sunt foarte cinematice.

”In the Blood” este o quatrologie horror. Am citit primul volum ca parte a programului ABAM, adică o carte pe lună, pe care Lee o oferă gratuit, în schimbul recenziei pe amazon.

Am cumpărat următoarele două cărți din serie, ceea ce spune în primul rând că mi-a plăcut subiectul și apoi că sunt curioasă cum continuă.

Prima impresie despre cartea lui a fost: horror de tip Stephen King în engleză britanică. Un punct în minus din punctul meu de vedere și ceea ce m-a frapat sunt capitolele ffff scurte. Am citit capitol de o pagină. Este un punct în plus faptul că scrie foarte cinematic, dar mi-aș fi dorit mai multe detalii. Pe măsură ce am citit cartea am avut impresia că văd un film și că fiecare capitol (că nu sunt decât vreo 35) este o scenă. Altfel, numai lucruri bune de spus, deși mi-am dat seama destul de devreme cam de unde vine monstrul. Partea bună este că volumul nu constă doar în găsirea monstrului, așa cum în cărțile polițiste trebuie să găsești criminalul. Mai are o bucată destul de mare despre cum domolești și controlezi monstrul, despre cum îl pui în slujba binelui. Foarte drăguță ideea. Tocmai de aceea sunt curioasă cum continuă povestea în următoarele trei volume.

Pe scurt:

Ben Graham visează despre monștri.
El visează despre monștri încă din copilărie, de când a fost martor la uciderea mamei lui de către unul.
Însă Ben va deveni el însuși un monstru pe măsură ce urzește un plan să-l ucidă pe cel care i-a luat viața mamei lui.

Dar Ben va descoperi nu doar că monștrii sunt reali…
El va afla că are niște calități unice care-l vor ajuta să-i distrugă.

Pentru că sângele lui Ben nu este la fel ca al oricui. Este viu. Și are o foame care nu poate fi săturată.

După cum spuneam, horror clasic, de bună calitate, cu miza crescândă până la un moment dat.

Personajele mi-aș fi dorit să fie puțin mai mult dezvoltate. Dar oricum, impresia despre carte este una bună, acțiunea coerentă, logică.

Mă bucur să fac parte din proiect și dacă vreți să aflați mai multe, o puteți face la adresa: www.abam.info.

Primul volum îl puteți găsi și audiobook în lectura autorului. Părerea mea proprie și personală este că audiobookul face un mare deserviciu cărții, autorul nefiind o persoană potrivită pentru lectură publică.

 

Agaricii și SF-ul

Da, știu, faptul că SF-ul devine din ce în ce mai popular în România ar trebui să mă poarte în al 15-lea CER. Și totuși… Și totuși nu e așa când realizez că orice cărțulie (ca să nu spun maculatură de aprins buștenii) entuziasmează oameni care se dau pricepuți în ale SF-ului, dar care habar nu au de fapt ce cuprinde genul SF. Da, știu, fiecare are dreptul să-și exprime opiniile și nu uit că chiar eu urlu sus și tare pe tema asta. Ce facem însă cu educația? Dacă începem să considerăm toate cărțile a fi SF, în loc să folosim termenul corect de „ficțiune” pe post de rod al imaginației oare unde ajungem? Cine oare este îndreptățit să categorisească o scriere sau alta și cum am putea educa publicul?

În primul rând, ca să nu zic autorul, atunci editorul ar trebui să știe în ce categorie include o carte sau alta, nu? Pentru că editurile au diverse colecții și atunci aici intervine prima categorisire a textului respectiv. Apoi un cititor avid al unui gen sau altul va ști clar dacă un text aparține sau nu genului respectiv.

Buuun, de aici intervine cum îi educăm pe ceilalți? Pe cititorii ocazionali care iau contact pentru prima dată cu genul prin intermediul unei cărți considerată ca făcând parte dintr-un gen cu  care, de fapt, nu are nici în clin și nici în mânecă?

Sincer, nu am răspuns la întrebarea asta, dar mă doare foarte tare și nu doar sufletul, încep să percep o durere fizică atunci când mă gândesc că un gen de literatură deloc facil și destul de larg, care este prea puțin cunoscut masei mari a populației din țara noastră este luat în derâdere și mă simt ca și cum cineva mi-ar vinde un DVD cu O-ZONE pe post de Body Count.

„Nu zaieț, pagadi!” în varianta mioritică

Mari ți-s orgoliile, Doamne, în țărișoara asta a mea, care se bate singură mai rău decât au făcut-o vreodată mongolii, tătarii, turcii, nemții, rușii și comuniștii la un loc!

Început de an, tulburări sociale, vești proaste în piață, scumpiri peste scumpiri, taxe noi, încetări de apariții editoriale, noi începuturi, Sus Monarhia!, Jos Monarhia!, și #rezist!. Asta caracterizează România la început de 2018. În anul în care ar trebui să sărbătorim 100 de ani de unire a Principatelor Române, noi dăm cu pietre. Și nu cu un motiv rațional. Aruncăm pietrele și vedem unde pică. 100 de ani între aceleași granițe nu au avut puterea, din păcate, de a uni populația aflată între aceste hotare. Nu la modul serios. Populația se divizează singură pe regiuni și vechile animozități nu au dispărut: urăsc moldovenii pentru că.., oltenii sunt așa și pe dincolo, ardelenii fac și dreg, etc. Toate astea în timp ce restul lumii urlă despre ridicarea barierelor de orice fel și nu, nu mă refer la granițele fizice, ci la barierele de limbă, religie, etnie, etc. Lumea încearcă o unire culturală a pământenilor, spunând „nu există eu sunt român, tu neamț, el francez, ea chinezoaică, ci suntem toți cetățenii acestei planete și atâta vreme cât vorbim într-un limbaj care ne permite să ne înțelegem unii cu alții, atunci nu facem diferențieri de sex, religie, etnie”. Uite în contextul ăsta, în care românii îngheață la – 15 grade, obosiți și flămânzi, stresați, după o zi sau o săptămână încărcată la serviciul pe care-l are fiecare (mai bun sau mai rău), vine și lumea SF și dă cu pietre. După ce că și așa mica lume SF&F este divizată în jde mii de cluburi, clubulețe, grupulețe și lupi singuratici, se găsește o revistă online, pe numele ei http://www.ficțiuni.ro să spună „FUCK YOU!”.

La o adică de ce nu? Chiar așa, de ce nu poate patronul român să-și deducă pe firmă cheltuielile cu tunsoarea copiilor, medicamentele cumpărate de la farmacie, hainele scumpe cumpărate din magazine „de fițe”, ședințele la psiholog și multe altele? Din mentalitatea „firma e a mea, eu sunt patronul, deci fac ce vreau cu banii firmei”, dar fără să înțeleagă vreodată că firma și persoana fizică sunt două entități separate.

Așa și cu ficțiuni.ro. Patronul, Eugen Lenghel, a decis să șteargă absolut toate textele și articolele publicate vreodată de Lucian Dragoș Bogdan în paginile revistei sale electronice. Adică de ce nu? Că doar a fi patron = Dumnezeu pe tarlaua ta.

Eugen Lenghel are pretenții mari că este un scriitor de SF neînțeles. Tot timpul este foarte acid și virulent în comentarii la articole sau postări pe internet, dar niciodată folosindu-și numele, ci alegând tot felul de pseudonime. Ce-i datorez lui Lenghel: onoarea (fără ghilimele) de a fi fost oaia neagră a SF-ului românesc acum câțiva ani pentru că mi-am exprimat opinia că românii habar nu au să scrie SF. Întâlnirea cu niște oameni absolut minunați la festivalul organizat de el la Râșnov: Lucian Dragoș Bogdan, Liviu Surugiu și a sa soție, Viorel Pârligras și Mircea Liviu Goga, traducătoarea Loredana Frățilă Cristescu, Nic Dobre și Roxana Brânceanu, Cezar Mazilu.

După ani de zile în care LDB (Lucian Dragoș Bogdan) a publicat în paginile revistei sale, Eugen Lenghel a decis să pună punct colaborării. Nimic mai normal. Partea proastă este că a ales să facă în așa fel încât nici vântul și nici pământul să nu mai știe vreodată că LDB ar fi publicat texte și articole (să nu uităm că a fost redactor pentru ficțiuni) în revista sa online. Motivele? El le știe. În acest caz nu pot decât să-i urez „îngropare rapidă!” pentru că:

  • între timp Lucian este un scriitor destul de cunoscut, fiind singurul destul de destupat la minte încât să-și asume pierderi financiare ca să participe la Comic Con, unde a câștigat cititori la care nu ar fi ajuns prin intermediul lansărilor și târgurilor de carte, dar a și descoperit pe colegul nostru Ștefan Guță, blogger de carte și scriitor la început de drum.
  • cine știe măcar o povestire scrisă de Lenghel? Nu luăm în calcul cei 20-50 de prieteni care se perindă pe la toate lansările și târgurile și care sunt intimi în cercurile SF.
  • În afara faptului că încearcă să monopolizeze nominalizările pe la convenții și a faptului că publică povestiri învechite (îl suspectez că-și plătește publicarea) ce mai face domnul Lenghel pentru lumea SF?

O să spuneți și reversul medaliei, ce face LDB?

Păi LDB face ce știe el mai bine: scrie 1, 2, 3 ore pe zi (el știe câte), își ține la curent cititorii cu progresul făcut cu fiecare povestire sau volum. Publică online și pe hârtie, își crează cercuri de cititori, fani, merge la toate întrunirile posibile, ține zile deschise cu elevii, pe la biblioteci și licee, susține tinerii scriitori cu îndrumări, este colaborator la reviste, prezent la târguri nu doar ca scriitor, dar și ca vânzător. Lucrează la un proiect de o anvergură extraordinară împreună cu Daniel Timariu, la o enciclopedie a textelor SF românești, care pe unde când a fost publicat.

În încheiere vreau să spun că oamenii ca Lenghel se autoizolează până la dispariția totală de pe piață (mult nu mai e, se află pe ultimele trepte către nicăieri) din pricina faptului că „eu sunt Dumnezeu” nu funcționează decât în microuniversul fiecăruia dintre noi, dar nu atunci când interacționăm cu alte microuniversuri.

Mi-aș dori ca asta să fie o lecție pentru oricine crede că este mai presus de ceilalți, indiferent de natura meseriei sau pasiunii pe care o are și mi-aș dori ca expresia „de amorul artei” să-și reia înțelesul din timpul Renașterii.

Filme Ianuarie 2018

De aproape două săptămâni am abonament la cinema. În UK pentru contravaloarea a puțin peste prețul a 2 bilete la film poți avea un abonament lunar la cinema. Abonamentul este valabil la toate cinema-urile din rețeaua respectivă (Odeon) din UK cu excepția Londrei. Mai pui vreo 2 lire lunar și ai acces și la Londra, dar la ce mi-ar folosi? În lei abonamentul costă contravaloarea a vreo 4 filme normale la mall, adică 2D. Și aici trebuie plătit ceva în plus (nu știu exact cât) pentru producțiile 3D, dar cum nu-s prea numeroase, nu-mi fac probleme. Abonamentul îmi permite intrarea nelimitată la filme pe parcursul perioadei de valabilitate. Pot să văd același film de 10 ori sau să văd toate filmele din program.
De când am cumpărat abonamentul am încercat să ajung la zi cu filmografia de prin cinema. Din păcate nu am mai prins “Star Wars – The last Jedi”, dar am prins altele:

1. Insidious- the last key: horror ca la mama lui acasă. Zice pe imdb că e al patrulea film din serie. Le voi căuta și pe primele trei :). Aaaa și aici chiar se ține cont de faza aia cu vârsta recomandată pentru vizionarea unui film. Am văzut 3-4 puștani, băieți toți, scoși din sală în timpul filmului, pentru a le fi verificată vârsta, recomandarea fiind pentru persoane de minimum 15 ani. Un horror plin de clișee: familie abuzivă, o copilă care nu știe ce puteri are, mamă protectoare chiar și de dincolo, familie destrămată, familie regăsită. Dar e bine făcut și chiar sperietor acolo unde trebuie.

2. The commuter: sincer chiar îmi era dor de Liam Neeson (de un film cu celebrul actor irlandez). Deși am văzut un articol pe net care a desființat întregul film și mai ales ultimele alegeri ale actorului, nu cred că filmul poate fi încadrat chiar la categoria B. E adevărat, tot cu tren, dar acum nu mai e „taken”. E însă cu detectivi, explozii și trădări de unde nu te aștepți. Pentru un film de acțiune, este exact ceea ce trebuie. Nu poți să-i ceri unui astfel de film să-ți pună probleme filosofice.

3. Darkest hour: Gary Oldman? Sincer sper să ia Oscarul. Transformarea actorului în personajul Winston Churchill este remarcabilă. Am avut impresia că văd un documentar istoric, nu un film comercial. Extraordinar!

4. The Post: eu cu inteligența-mi de fer*, care nu dă greș neam, am crezut că pot traduce filmul „Poșta”. Evident că trailerul nu l-am văzut, așa că am aflat direct la cinema că de fapt era vorba despre ziarul Washington Post. Are o distribuție bună, din care amintesc pe: Meryl Strip, Tom Hanks, Sarah Paulson, Bradley Whitford, Bruce Greenwood, sub bagheta regizorală a lui Steven Spielberg. Și așa afli că și pe la alții presa a trebuit să lupte pentru libertate de exprimare, dar măcar la ei este prevăzută în Constituție, care nu poate fi călcată în picioare de orice cap de maimuță.

* fer scris intenționat

5. The greatest showman – cine nu cunoaște povestea lui P. T. Barnum spusă de atâtea ori în fel și chip? Un muzical în care m-a surprins plăcut Hugh Jackman căruia nu-i cunoșteam veleitățile de câtăreț și dansator și în care am văzut un Zack Efron adult care nu se dezice de muzicalurile în care l-am văzut ca adolescent.

6. Coco – o animație haioasă despre “el dia de muertes”, un fel de Moșii de vară la noi. Despre secrete păstrate bine de-a lungul a câteva generații, despre pasiune, familie și de ce e bine să ne amintim despre strămoși.

7. Three billboards outside Ebbing, Missouri – o dramă a unei femei care și-a pierdut fiica. Aceasta a fost ucisă și violată în timp ce murea, iar poliția încă nu a reușit să găsească vinovatul. Este de fapt o dramă a întregului orășel, Ebbing, din statul Missouri. Astfel se demonstrează ce efect poate avea (de domino aș spune) o vorbă spusă la supărare în cadrul unei familii și o faptă asupra unui întreg oraș. Un alt actor de care îmi era dor, pe care nu l-am mai văzut din seria “Jocurile foamei”, Woody Harrelson și Peter Dinklage, jucând alături de Frances McDormand, Zeljko Ivanek și Sam Rockwell.

8. Jumanji: welcome to the jungle – este un remake modern al poveștii din 1995. Se pornește de la un vechi joc video și puștanii din zilele noastre ajung în junglă sub forma personajelor pe care le-au ales în joc. Dwayne „The Rock” Johnson și Jack Black fac deliciul acestui film de aventură care se adresează tuturor celor cu inima tânără.

9. Early man – este o parodie animată (sau cu păpuși din plastilină) despre buturuga mică răstoarnă carul mare, unde-i unul nu-i putere, unde-s doi, puterea crește, despre lăcomia omului modern și simplitatea omului din trecut. Este un mod de relaxare, de a ieși din rutina zilnică și de deconectare de la grijile zilnice.

10. Goodbye, Christopher Robins – am uitat despre ce era vorba în trailer. Ajung în sală, lume multă, aproape toate locurile ocupate. Majoritatea pensionari. Începe filmul. Anii 40, un tip primește o scrisoare oficială și fuge în pădurea din spatele casei, urlă de durere și aruncă în aer o minge de cricket. Film despre război, îmi spun. Așa îmi explic numărul mare de spectatori prezenți în sală, 95% pensionari. Și da și nu. Filmul este despre cel care a creat personajul Winnie the Pooh. Da, îmi aduc aminte: dacă este vorba despre un personaj care are legătură cu UK, de obicei nu poți nici măcar să arunci un ac în sala de cinema. Filmul mi-a smuls câteva lacrimi și un șters de nas. N-am fost singura, evident. Chiar vă invit să-l vedeți și să băgați bine de seamă comportamentul familiei, pentru că este tipic pentru britanici: neglijarea propriului copil în favoarea propriilor plăceri și exploatarea oricărui lucru cât de mic pentru bani. E tragic, sincer. Mă gândesc că părinții mei puteau să meargă în vacanțe și poate la restaurant, în loc să plătească meditațiile copiilor. Dar, pe de altă parte, copiii au ajuns ceva în viață datorită sacrificiului lor.

11. Maze runner: the death cure – prin comparație cu alte filme am fost doar 5 persoane în sală. Toate de gen feminin. Ultimul capitol, cel de-al treilea, din saga „Maze runner” pune punct poveștii virusului ucigaș și al cobailor pentru tratament cu o adevărată explozie de explozii. Trecem peste micile puteri „supranaturale” ale poveștii (sunt convinsă că așa e scrisă cartea; am trilogia acasă, am început-o la un moment dat, dar mi s-a părut foarte încâlcită și am preferat să văd filmele. Tot sper să fie traducerea deficitară) ca de exemplu: puștii înarmați cu pistoale sunt trăgători de elită: glonțul și cadavrul și nimicesc o armată profesionistă îmbrăcată în kevlar din cap până-n picioare și înarmată cu puști automate. Puștii aflați pe vagonul unui tren pentru mine sunt ca muștele, în câmp deschis, n-au unde să se ascundă, dar, cică avantajul de a fi la înălțime îi ajută să ucidă soldații. Altfel un film de acțiune care pune punct aventurii celor închiși inițial în labirint, care acum ucid și fac prăpăd, pentru a construi o lume nouă.

Paranteză care n-are legătură cu filmul. Nu pot să nu observ că în ultima sută de ani toate cărțile de anticipație spun o poveste despre apocalipsă și nu mă pot opri să mă gândesc că poate suntem educați subliminal să o declanșăm.

12. Downsizing – este un film despre oameni. Un film care ne spune că suntem prea mulți pe planetă (ceea ce știm), care spune că o nenorocire la scară planetară este destul de aproape de a se întâmpla și despre soluții. Soluția la toate problemele pare a fi micșorarea oamenilor la o scară de 1.244,1 la 1. Toate bune și frumoase, dar omenirea, cu toate că micșorarea aduce bogăție (oare?) este reticentă la ceea ce nu cunoaște, așa că doar 3% din populație apelează la această metodă de salvare a planetei, prin urmare e cam degeaba în fața pericolului iminent care amenință Terra. Din păcate, micșorarea este doar fizică (da, știu, nu se așteaptă nimeni să se schimbe și altceva) și oamenii sunt oameni până la capăt: hrăpăreți, fericiți să se înavuțească repede și fără efort, profitori, dar și inimoși, iubitori și calzi. Părerea mea este că un asemenea film te cam pune puțin pe gânduri, că poate ar trebui să fim mai atenți la cei in jurul nostru și la nevoile lor, așa că tot ne batem cu pumnii în piept cu orice ocazie că noi suntem OAMENI. Ar fi cazul să o și dovedim.

Această rubrică va apărea lunar, în prima zi calendaristică a lunii, despre filmele vizionate la cinema în luna precedentă.

 

Leapsa 2017

Și uite că la final de ianuarie 2018 reușesc și eu să dau curs invitației primite de la jurnalul unei cititoare și scriu despre cărțile din 2017 sub formă de „leapșa”.
Să începem, dară:
1) Câte cărți ai citit în 2017?
Muuuult prea puține față de ceea ce mi-am propus. Goodreads spune 15 din 100. Da, mi-am propus să citesc 2 cărți pe săptămână și-mi voi menține acest target până când îl voi atinge, indiferent câtă vreme îmi va lua. Deși scuzele nu sunt decât incercări de a ne justifica, totuși nu e ușor să te muți în altă țară și să o iei de la început din toate punctele de vedere. Și trebuie să-i mulțumesc familiei care m-a sprijinit de fiecare dată. Fără ea, familia, mi-ar fi fost încă cu mult mai greu. Însă de acum încolo sunt foarte aproape de a intra pe un drum drept, sper că cel puțin pentru o perioadă medie am terminat cu mutatul de colo-colo, pe care-l urăsc din rărunchi, dar care devine imperios necesar în termeni de a avea un serviciu, apoi de a avea un serviciu mai bun. Evident că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă și că nu m-a așteptat nimeni cu covorul roșu să-mi dea un loc de muncă, dar acum sunt bine. Deși mulți români muncesc la fel ca mine, preferă să nu vorbească prea mult despre asta, se trece totul sub tăcere de parcă am face ceva ilegal sau imoral. Eu voi scrie un articol la mijloc de martie, un an în UK cu bune și cu rele.

2) Dintre ele, care au fost cele mai memorabile (în sensul bun)?
Păi dacă stau să mă uit bine, în afară de poveștile scrise de Roald Dahl, pe care le cam știu din filme, avem așa:
a) „Robogeneza” lui Daniel H. Wilson, continuarea de la „Robopocalipsa”, pe care am citit-o cu sufletul la gură. Eram curioasă să văd cum se împacă roboții cu ceea ce a mai rămas din omenire după un război apocaliptic. Din păcate rasa umană nu scapă de metehne precum a judeca pe alții după înfățișare, a nu-i accepta pe cei care sunt diferiți.
b) „Arhitecții speranței” a lui Alexandru Lamba care mi-a plăcut ffff mult. Atât de mult m-am bucurat că omenirea găsise o soluție să poată călători în timp!
c) „The blood lives” a lui Lee Iserow care așteaptă să-i scriu recenzia. O poveste care amintește de thrillerele scrise de Stephen King, foarte cinematică și un pic pe repede înainte, cam ca un episod dintr-un serial (ceea ce nu m-a mirat după ce am citit biografia autorului). De asemenea cartea face parte din programul ABAM = A Book A Month înființat de autor.
d) „Tenebre” a lui Daniel Timariu. Abia aștept să mă apuc de volumul al doilea. O Timișoara mai puțin obișnuită și în nici un caz același oraș care poate fi cunoscut de orice vizitator.

3) Care este cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2017?
„Singură, bunătatea nu este suficientă pentru a guverna destinele lumii!” – „Arhitecții speranței” Alexandru Lamba

4) Ce carte citită în 2017 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Din păcate, așa cum am scris și în recenzie, “Noaptea în oraș, fără părinți” scrisă de Dănuț Ungureanu mi-a lăsat un gust foarte amar referitor la literatura română. Din fericire mai sunt și alte cărți și chiar și alți autori români.

5) Ai participat la vreun eveniment literar anul acesta (lansare, târg de carte etc)? Dacă da, care a fost preferatul tău?
Deși am plecat din țară, am reușit să particip la vreo două evenimente Tritonic înainte de plecare și apoi m-am întors în toamnă special pentru prima ediție ANTARESFEST (care a fost doar prima ediție, da?) și pentru Gaudeamus. Mi-ar plăcea să repet figura anual și deși e foarte greu dpdv financiar să organizezi un festival de carte SF&F în România (participă doar cunoscătorii, doar cei care frecventează anumite cercuri, cenacluri) sper din tot sufletul să am ocazia să mă întorc an de an la Brașov, să devină o tradiție pentru SF, așa cum Sibiu cu Artmania devenise o tradiție pentru festival de rock gotic în România.

6) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2017?
Am văzut puține filme în 2017, așa că e destul de ușor să aleg: “Dunkirk” m-a impresionat plăcut. Un film despre eroii celui de-al doilea război mondial. Nu este genial, dar puțin i-a lipsit să fie.

7) Ce cuvânt rezumă cel mai bine anul 2017 pentru tine?
Aventură. Plecarea din țară a însemnat un nou început, o aventură pe care mi-am dorit-o de multă vreme, dar în care nu am avut curaj să plec mai devreme. Pe de o parte îmi pare rău că nu am avut curaj să o fac cu aproape două decenii mai repede. Pe de altă parte, nu mai cunoșteam oamenii pe care-i știu azi dacă aș fi făcut asta. Avantaje și dezavantaje.

8) E vreun moment de anul acesta pe care nu vrei să-l uiţi?
Da. 8 septembrie 2017, Brașov, ANTARESFEST.

9) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2017?
Am plecat din țară.

10) Scrie o dorinţă pentru anul 2018.

Am o dorință pe plan personal, am una pe plan profesional (să-mi găsesc drumul drept) și să-mi reintru în ritmul de citit.

Mulțumesc Georgianei, ca de obicei, pentru invitația de a-mi așterne gândurile legate de anul trecut și de ceea ce-mi doresc de la anul curent! Mulțumesc colegilor din Blogosferă pentru susținere! Mulțumesc familiei mele pentru tot efortul depus și pentru dragostea și susținerea necondiționată!

Limba română și autorii

În ultimele câteva zile asist la un „război” declarat blogărilor de carte. Acum, am pus o întrebare pe blogul unei prietene: cum ajungeți voi să citiți articolele noastre? Urmăriți blogul? Păi înseamnă că ceva v-a atras aici, nu? Adică avem puncte, interese comune; dacă ați citit un articol găsit întâmplător postat pe o rețea de socializare și nu v-a plăcut, nu sunteți de acord, e perfect în regulă. Dar de aici și până la a-i spune autoarei articolului că „uite de aia nu mai pot eu, că nu mai citești tu autori români”, e cale lungă (luminii să-i ajungă), cam de la Calea Lactee până în Abis.

Ceea ce blogării au încercat să demonstreze în ultimele zile este că unii oameni publică texte. Nu le pot numi cărți. Nu așa ceva. Nu asemenea mizerii. Dar publicatul ăsta nu e pentru oricine. Evident pe banii tăi poți să publici un cap de găină fiartă și să-i spui „Monalisa”, dar asta nu înseamnă că publicul va percepe respectiva operă ca fiind „Monalisa”. Eeee și de aici războiul: autorul (autoarea) zice „ești un prost, nu înțelegi nimic, asta e varianta mea, așa o văd eu pe Monalisa”, cititorul zice „foarte bine, dar nu pot accepta că Monalisa poate fi așa”. Ideea de bază este una singură: tu, ca autor al unei opere, indiferent de domeniul în care activezi: scriitor, sculptor, pictor, cântăreț, dansator, etc. poți crea orice dorești. Dar în momentul în care ți-ai pus creația pe tapet, recte la vânzare, nu-ți mai aparține, nu poți să vii cu explicații, nu poți să spui privitorului „ești un cretin, habar nu ai cu ce se mănâncă arta și nu înțelegi că eu sunt o versiune modernă a lui Picasso”, nu ACELUI privitor care mănâncă Picasso pe pâine.

Caz concret, că eu nu mă ascund după deget: Blogosfera SF, din care fac și eu parte, a făcut recenzia unui volum colectiv, intitulat „Povestiri SF”, în care și-a exprimat opinia că volumul în cauză nu prea are treabă mai deloc cu SF-ul. Scriitoarea (mă rog, așa se consideră ea) Leila Sandra Coroian a început un război pe facebook în care începe să le explice colegilor mei cum stă treaba.

Acum, eu am înțeles că pe la Reșița, pe unde a crescut ea e mai greu cu școala, dar hai să o luăm tovărășește:

  1. textele tale nu sunt altceva decât o înșiruire de litere, nu au consistență. Dacă scriam așa ceva pe post de compunere în clasa a doua mă punea învățătoarea să scriu compuneri până îmi intra în cap cum să folosesc cuvintele. Nu este de ajuns să știi niște cuvinte, trebuie să le și legi între ele.
  2. Vrei să epatezi, vrei să te dai mare scriitoare și să creezi atmosferă. Cum? De când „soarele îmbracă timid acoperișurile caselor”? Menționez că opera în cauză, cea din care voi da toate citatele se numește „Preludiul sufletului în tenebrele Valhalei”. Să pornesc cu titlul? Da, aveți dreptate. Cum adică „preludiul sufletului”? Ce e ăla preludiu?  https://dexonline.ro/definitie/preludiu. Preludiul definește începutul unei acțiuni. Sufletul nu este o acțiune. Revenind, Ferească Sfântul ca Soarele vreodată să îmbrace ceva.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Soare Soarele, fiind o stea, o planetă, nu poate îmbrăca nimic. Lecțiile de folosire a metaforelor din clasa a treia ne învață că trebuie să păstrăm sensul, dar să folosim alte cuvinte. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19107191-document-ministerul-educatiei-aprobat-programele-scolare-pentru-clasele-iii-descarca-din-articol-noul-curriculum-vezi-vor-invata-elevii-fiecare-materie-parte.htm  Deci Soarele săracul, nu poate îmbrăca o casă. Dar razele lui sau lumina lui, da. De asemenea, vezi lecțiile despre Naturale, sau Științele Naturii tot din școala primară, când înveți care sunt planetele care compun sistemul nostru solar și cam ce știu ele să facă.
  3. „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc”. STOP. Când visez nu am noțiunea timpului. Corect era să spui că mai sunt două ore până sună ceasul deșteptător sau până trebuie să mă dau jos din pat.
  4. „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc, să mă întorc în realitate, la ritmul meu zilnic, precis precum un ceas elvețian. Doar orarul mai oscilează ca pendulul obosit al unui ceas de perete vechi”. Orarul? care orar?? Și dacă există un element oscilator, atunci cum pot avea un ritm precis ca un ceas elvețian? Apoi vii și explici că personaja principală, Gaia,  e elevă în clasa a 12-a la un liceu de artă.
  5. „Amuzant, mă simt totuși atât de trecută de timp și cu toate acestea sunt încă la școală”. Cum poți fi trecut de timp? Te-a sărit timpul? Da, știu, nu-s cretină, m-am prins că vrei să folosești o metaforă ca să spui că Gaia se simte foarte bătrână, deși este de fapt, doar o copilă, o tânără adolescentă, deși în clasa a 12-a eu te-aș considera tânăr adult.
  6. „A fost destul de greu, am fost transferată de la o școală la alta și am pierdut multe, niciodată nu mi-am găsit locul, ca și cum… ca și cum nu ar trebui să fiu aici sau pe unde am mai fost. Am noroc totuși. Singurul care m-a acceptat cu ciudățeniile mele a fost Mike. Mike, colegul meu bancă. Suntem prieteni de atâta timp…”. Perfect, Gaia a suferit o traumă prin faptul că s-a mutat de la o școală la alta, din care motive nu știm, presuspun că mutarea a fost dintr-o localitate în alta, se simte nu doar singură, dar simte că nu aparține lumii în care trăiește. A găsit, totuși, un suflet care să o înțeleagă, DAR sunt prieteni de cât timp? Când s-a petrecut ultima ei mutare?

Toate cele 6 exemple de mai sus sunt de pe prima pagină. Mergem mai departe? Mai vreți?

Hai să vedem mai departe!

Pagina a 2-a, a textului: „Stomacul îmi chiorăie atât de tare încât îl pot auzi printre zgomotul pantofilor”. Poftim??? Din câte știu eu, când îți chiorăie stomacul nu prea mai poți auzi altceva.

Mai încolo, personajele noastre principale stau de vorbă în curtea școlii, dar „Profesoara a deschis ușa și ne-a poftit autoritar înăuntru.” Să ridice mâna toți cei care au întârziat prin curtea școlii și după care au venit profesorii să-i poftească la ore, așa, special pe ei. Pe lângă asta, se pare că personajele noastre au ajuns din curtea școlii direct în clasă.

„Desigur, colegii noștri nu puteau fi mai drăguți și au început să râdă de noi. Am preferat să pun capul în pământ. Mike se îndreaptă spre bancă, vizibil afectat de afirmațiile răutăcioase ale colegilor, dar nu scoate niciun cuvânt. Îl admir pentru stăpânirea de sine pe care o are. Eu nu sunt așa, sunt lașă, plec capul când se aruncă cu pietre.

Poate că Gaia reușește să tacă, dar eu nu o pot face când văd cât de lingăi  sunt colegii noștri.”

Trecerea de la un personaj la altul se face ff brusc, lumea conturată este doar schițată. Personajele principale, Gaia și Mike, locuiesc cu părinții. Nu se știe cine sunt părinții, ce fac, unde sunt, ca și cum n-ar exista, ca și cum Gaia și Mike ar trăi în case cu părinții, dar într-o realitate paralelă.

Cel mai deranjant, însă, este  replica autoarei care spune că ea scrie pentru acei cititori care-și pun capul la contribuție. Draga mea, îmi place să citesc SF și horror, tocmai pentru că-mi pun capul la contribuție, însă nimeni, niciodată nu a pretins că trebuie să-mi storc creierii și să realizez când începe să vorbească alt personaj decât cel care a început discuția. Urmează paragraful de exemplu și mă opresc, pentru că altfel fac articolul ăsta mai lung decât listele de pomenire de la biserică din duminica morților și nu e cazul.

„Nu pot să-l înțeleg câteodată. Se bagă mereu în belele. E mult prea nervos ca să-l mai pot întreba. Privirea mea s-a îndepărtat de el și a ajuns înafara geamului prăfuit. Cerul este albastru cristalin, nepătat de nori iar păsările zburdă libere. Nu ca noi, captivi în rutină.

Profa are un talent înnăscut de a-mi omorî cheful de viață cu ecuațiile ei. Mă simt precum o rață într-un țarc cu găini. Nu am ce căuta la ora asta. Mii de gânduri care se rezumă la starea mea de la ora de mate… Deși Gaia stă lângă mine, pare absentă.”

Știu că domnișoara în cauză nu va pricepe nimic, dar e în regulă, atâta vreme cât ceilalți cititori și autori înțeleg despre ce este vorba în acest context.

Leila a acordat un interviu unui blog de carte, în care afirmă următoarele:

E.I. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?

L.S.C. Am participat la unul singur, anul trecut la Gaudeamus 2016 unde am avut și lansarea a romanului de debut I.R.En. Momentan m-am înscris la concursul național de literatură SF & Fantasy, RomCon2017, unde m-am încadrat la categoria Debut. Sper din suflet ca I.R.En. să aibă același impact pe care l-a avut și asupra cititorilor până acum și să mă clasez măcar printre primii 3. Deocamdată așteptăm. În rest, am în vizor următorul Gaudeamus 2017, pe care-l aștept cu sufletul la gură.”

Interviul îl găsiți în întregime aici.

Știi cât am râs când am citit că s-a înscris la concursul Romcon??? De ce? Păi cum de ce? Pentru că știu oamenii care merg acolo, care organizează Romcon-ul și care jurizează lucrările. Aici aveți nominalizările și premiile acordate la Romcon 2017, unde s-a înscris domnișoara. Îi vedeți lucrarea pe undeva? Nici măcar nominalizată nu este și este normal. Romcon-ul este organizat de către cenaclurile de literatură SF&F din România. Eu aș întreba-o pe Leila dacă știe ce e ăla un cenaclu, că sigur n-a călcat pe acolo, sau, a fost odată ca niciodată la o ediție, unde a fost atât de pusă cu botul pe labe, atât de ridiculizată, încât a pus coada pe spate, ca vulpea care n-ajunge la struguri și zice că-s acri și nu mai calcă veci, că știe că n-are ce căuta. De fapt, eu i-aș sugera să se întoarcă în clasele primare și să învețe cu ce se mănâncă literatura la modul general, să facă compuneri. După ce învață să folosească liniuța de dialog, să creeze personaje, lumi, să folosească metafore, să meargă la cercuri de literatură, la cenacluri, să ia lecții de scriere creativă și apoi să trimite texte la revistele de gen. Și vedem efectele.

E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

L.S.C. Depinde de subiectul cărții. Spre exemplu, când am scris Aviatoarea, deși sunt pasionată de aviație și tot ce ține de ea, pentru a putea folosi anumite expresii specifice domeniului și anumiți termeni tehnici, m-am documentat destul de amănunțit. Din păcate sau din fericire sunt o perfecționistă și atunci când vorbesc despre ceva îmi place să fiu sigură că ceea ce spun este corect.”

Nu s-ar spune că e o perfecționistă, având în vedere că Soarele îmbracă acoperișurile caselor și toate golurile de logică din cartea ei. A, și să nu uit, am rezistat să citesc doar vreo 80 de pagini, cât are primul capitol, restul până la 668 de pagini nu merită timpul meu. Să o spun pe aia cu plâng copacii din care s-a făcut hârtia pe care s-a publicat așa ceva? Nu mai spun nimic.

Noapte bună!

 

Blogosfera SF & F: Povești din umbră

Antologia „Povești din umbră” coordonată de Bogdan Hrib și apărută la editura Tritonic, în colecția LIT reunește 7 povestiri scrise de 7 autori aflați la început de drum. Dintre cei 7 doar Ștefan D. Guță mai are povești în alte antologii sau în Gazeta SF. Deci prospături. Volumul poate fi achiziționat de aici.

Ceea ce vreau să transmit foarte clar este următorul lucru: SUSȚIN SCRIITORII ROMÂNI cumpărându-le cărțile și vorbind despre ele. Cu atât mai mult cu cât azi dezbatem un volum colectiv care reunește 7 scriitori tineri, care merită să fie încurajați. Chiar dacă să zicem că ar fi greșit pe undeva, ei sunt la început de drum și nimic din ceea ce este în acest volum nu poate fi de neraparat. Am zis chiar dacă, nu că ar fi așa. Poveștile lor mi-au plăcut mai mult sau mai puțin, după cum vom vedea imediat. Faptul că vorbesc (scriu pe blog) despre o carte înseamnă că am intenția clară de a susține acel autor, nu de a-l îngropa. Chiar dacă spun că acea carte nu mi-a plăcut, nu înseamnă că nu-i voi urmări evoluția autorului respectiv. Nimeni nu s-a născut învățat, deci nici mare scriitor. Toți avem nevoie de un timp de adaptare, de învățare. Cu atât mai mult este salutară implicarea editurilor: NEMIRA, TRITONIC și CRUX în a publica tineri scriitori români, autori necunoscuți publicului larg.

Să începem:

Primul minus pe care l-am observat (e o chestiune personală) este faptul că despre autori se vorbește la finalul volumului, că nu există acea pagină, ca la alte volume colective, despre autor înaintea povestirii sale. Da, știu, editura a considerat că astfel dă o șansă în plus autorilor să fie remarcați prin vocea povestirilor, nu prin cele câteva cuvinte despre fiecare, dar pentru mine personal este un minus, aproape o discriminare.

Prima povestire, cea care deschide volumul se numește „Curaj la borcan” și este scrisă de Teodora Anghel.

 

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la această povestire este profunzimea gândirii Teodorei, care, la numai 17 ani, poate construi o frază de genul „Dacă nu poți recunoaște nici măcar parte din tine, atunci ești foarte prost.”… „Diferența stă în indiferență.”  Teodora a reușit să creeze un text pe care l-aș încadra la realism magic. Te poartă printr-o lume pornită din „La țigănci”, trecută prin „Alice în țara minunilor” și ajunge într-un subteran uitat de lumea  modernă de deasupra. Bravo, Teodora! Un text cursiv, care, dacă ar fi fost bine editat, ar fi fost perfect. Îndrăznesc să spun că există scriitori români cu ștate vechi care nu se ridică la coerența pe care o are Teodora în această povestire.

A doua povestire, intitulată „Pădurea sufletelor uitate” este scrisă de Alexandra  Apețean, o altă elevă de doar 17 ani.

O  reinterpretare modernă a basmelor despre iele. Mi-aș fi dorit să fie puțin mai dark și cu o luptă mai accentuată a personajului principal, dar mi-a plăcut mult și îmi doresc să citesc și alte texte ale tinerei autoare.

 

A treia povestire se numește „Santinela” și este scrisă de tânărul Alexandru Balaci.

O povestire interesantă, dar care, după părerea mea, nu tratează subiectul volumului. Mi-aș fi dorit o mai bună construcție a frazei și o prezentare mai clară a personajelor și a legăturii dintre ele. Textul mi se pare încâlcit și după vreo trei-patru pagini de monolog interior am fost nevoită să revin la primul rând al povestirii pentru ca să înțeleg cine este personajul principal. Sunt multe greșeli de punctuație și construcții nefericite, precum: „… după prima creangă venea stâlpul, o pauză mai lungă, o altă creangă orizontală(,) după care urma trunchiul ei, vertical, …”. Nu-mi închipui că creanga are trunchi. Și nu mai pomenesc despre limbajul foarte trivial.

A patra povestire, „Umbra vraciului”, de Mădălina Căpraru.

O povestire interesantă și stranie la care mi-a plăcut foarte mult alternarea ceor două realități. Mă văd nevoită să repet că mi-aș dori mai multă grijă la construcția frazei.

 

 

A cincea povestire, „Captivi destinului”, de Rebeca G. Cojocaru.

Cea mai scurtă povestire din volum, însă cu un substrat adânc, care mi-a plăcut mult. Mai multă atenție la descrieri, se poate crea confuzia obiectelor: „Casa este de un maro închis, o culoare stinsă și trecută prin multe furtuni și ploi, cu scrijelituri și geamuri sparte.” Casa are scrijelituri și geamuri sparte, nu este.

A șasea povestire, „În umbra lui Anubis”, scrisă de Ștefan D. Guță.

Hmmm, un text pe gustul meu: Egipt, piramide, aventură, zei și umbre. Este o povestire bine închegată, cursivă, se citește ușor și repede.

 

 

Și povestirea care încheie volumul,„Cântecul umbrelor” de Diana Tujan.

Este un text frumos, cursiv, care dezbate tema universală a fricii copiilor de monștri ascunși pe sub pat sau pe te miri unde. Dar, pentru că sunt copii, se bucură de orice tovarăș de joacă, chiar și de o umbră. O poveste cu și despre muzicieni și umbre.

 

Deși volumul se numește „Povești din umbră”, nu conține texte de groază, ci texte pline de iubire de toate felurile: de copii, de părinți, de iubite și iubiți, o iubire rea, violentă, iubirea mistuitoare pentru jumătatea cealaltă.

Are nevoie de o „periere” în sensul corecturii textelor din punct de vedere al punctuației și al exprimării, pe ici, pe colo.  Ca o părere generală este un volum bun, care reunește 7 începători cărora le acord șanse mari să devină scriitori cu drepturi depline. Ca orice început de drum este poticnit, dar merge în direcția corectă și asta mă face să recomand cartea absolut tuturor celor care citesc beletristică. Nu o încadrez în nici un gen anume, deși textele sunt unele de tip basm, altele o întrepătrundere între momente diferite ale realității.

Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF & F, care, iată aniversează un an de existență.

Ca să citiți și părerile colegilor mei, faceți click pe linkurile de mai jos:

https://assassincg.wordpress.com/?p=16876

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=810

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-povesti-din-umbra/

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/12/blogosfera-sf-f-povesti-din-umbra

În luna ianuarie 2018 va veni rândul antologiei intitulată „Povești SF”, publicată de editura BERG. Eu nu voi participa la ediția respectivă.

Page 2 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

Follow by Email
Facebook
Facebook
Google+
Google+
http://nantanlupan.com">
Twitter
Visit Us
YouTube
LinkedIn
Instagram