NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Autor: HALONA KEANE (Page 2 of 11)

Limba română și autorii

În ultimele câteva zile asist la un „război” declarat blogărilor de carte. Acum, am pus o întrebare pe blogul unei prietene: cum ajungeți voi să citiți articolele noastre? Urmăriți blogul? Păi înseamnă că ceva v-a atras aici, nu? Adică avem puncte, interese comune; dacă ați citit un articol găsit întâmplător postat pe o rețea de socializare și nu v-a plăcut, nu sunteți de acord, e perfect în regulă. Dar de aici și până la a-i spune autoarei articolului că „uite de aia nu mai pot eu, că nu mai citești tu autori români”, e cale lungă (luminii să-i ajungă), cam de la Calea Lactee până în Abis.

Ceea ce blogării au încercat să demonstreze în ultimele zile este că unii oameni publică texte. Nu le pot numi cărți. Nu așa ceva. Nu asemenea mizerii. Dar publicatul ăsta nu e pentru oricine. Evident pe banii tăi poți să publici un cap de găină fiartă și să-i spui „Monalisa”, dar asta nu înseamnă că publicul va percepe respectiva operă ca fiind „Monalisa”. Eeee și de aici războiul: autorul (autoarea) zice „ești un prost, nu înțelegi nimic, asta e varianta mea, așa o văd eu pe Monalisa”, cititorul zice „foarte bine, dar nu pot accepta că Monalisa poate fi așa”. Ideea de bază este una singură: tu, ca autor al unei opere, indiferent de domeniul în care activezi: scriitor, sculptor, pictor, cântăreț, dansator, etc. poți crea orice dorești. Dar în momentul în care ți-ai pus creația pe tapet, recte la vânzare, nu-ți mai aparține, nu poți să vii cu explicații, nu poți să spui privitorului „ești un cretin, habar nu ai cu ce se mănâncă arta și nu înțelegi că eu sunt o versiune modernă a lui Picasso”, nu ACELUI privitor care mănâncă Picasso pe pâine.

Caz concret, că eu nu mă ascund după deget: Blogosfera SF, din care fac și eu parte, a făcut recenzia unui volum colectiv, intitulat „Povestiri SF”, în care și-a exprimat opinia că volumul în cauză nu prea are treabă mai deloc cu SF-ul. Scriitoarea (mă rog, așa se consideră ea) Leila Sandra Coroian a început un război pe facebook în care începe să le explice colegilor mei cum stă treaba.

Acum, eu am înțeles că pe la Reșița, pe unde a crescut ea e mai greu cu școala, dar hai să o luăm tovărășește:

  1. textele tale nu sunt altceva decât o înșiruire de litere, nu au consistență. Dacă scriam așa ceva pe post de compunere în clasa a doua mă punea învățătoarea să scriu compuneri până îmi intra în cap cum să folosesc cuvintele. Nu este de ajuns să știi niște cuvinte, trebuie să le și legi între ele.
  2. Vrei să epatezi, vrei să te dai mare scriitoare și să creezi atmosferă. Cum? De când „soarele îmbracă timid acoperișurile caselor”? Menționez că opera în cauză, cea din care voi da toate citatele se numește „Preludiul sufletului în tenebrele Valhalei”. Să pornesc cu titlul? Da, aveți dreptate. Cum adică „preludiul sufletului”? Ce e ăla preludiu?  https://dexonline.ro/definitie/preludiu. Preludiul definește începutul unei acțiuni. Sufletul nu este o acțiune. Revenind, Ferească Sfântul ca Soarele vreodată să îmbrace ceva.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Soare Soarele, fiind o stea, o planetă, nu poate îmbrăca nimic. Lecțiile de folosire a metaforelor din clasa a treia ne învață că trebuie să păstrăm sensul, dar să folosim alte cuvinte. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19107191-document-ministerul-educatiei-aprobat-programele-scolare-pentru-clasele-iii-descarca-din-articol-noul-curriculum-vezi-vor-invata-elevii-fiecare-materie-parte.htm  Deci Soarele săracul, nu poate îmbrăca o casă. Dar razele lui sau lumina lui, da. De asemenea, vezi lecțiile despre Naturale, sau Științele Naturii tot din școala primară, când înveți care sunt planetele care compun sistemul nostru solar și cam ce știu ele să facă.
  3. „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc”. STOP. Când visez nu am noțiunea timpului. Corect era să spui că mai sunt două ore până sună ceasul deșteptător sau până trebuie să mă dau jos din pat.
  4. „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc, să mă întorc în realitate, la ritmul meu zilnic, precis precum un ceas elvețian. Doar orarul mai oscilează ca pendulul obosit al unui ceas de perete vechi”. Orarul? care orar?? Și dacă există un element oscilator, atunci cum pot avea un ritm precis ca un ceas elvețian? Apoi vii și explici că personaja principală, Gaia,  e elevă în clasa a 12-a la un liceu de artă.
  5. „Amuzant, mă simt totuși atât de trecută de timp și cu toate acestea sunt încă la școală”. Cum poți fi trecut de timp? Te-a sărit timpul? Da, știu, nu-s cretină, m-am prins că vrei să folosești o metaforă ca să spui că Gaia se simte foarte bătrână, deși este de fapt, doar o copilă, o tânără adolescentă, deși în clasa a 12-a eu te-aș considera tânăr adult.
  6. „A fost destul de greu, am fost transferată de la o școală la alta și am pierdut multe, niciodată nu mi-am găsit locul, ca și cum… ca și cum nu ar trebui să fiu aici sau pe unde am mai fost. Am noroc totuși. Singurul care m-a acceptat cu ciudățeniile mele a fost Mike. Mike, colegul meu bancă. Suntem prieteni de atâta timp…”. Perfect, Gaia a suferit o traumă prin faptul că s-a mutat de la o școală la alta, din care motive nu știm, presuspun că mutarea a fost dintr-o localitate în alta, se simte nu doar singură, dar simte că nu aparține lumii în care trăiește. A găsit, totuși, un suflet care să o înțeleagă, DAR sunt prieteni de cât timp? Când s-a petrecut ultima ei mutare?

Toate cele 6 exemple de mai sus sunt de pe prima pagină. Mergem mai departe? Mai vreți?

Hai să vedem mai departe!

Pagina a 2-a, a textului: „Stomacul îmi chiorăie atât de tare încât îl pot auzi printre zgomotul pantofilor”. Poftim??? Din câte știu eu, când îți chiorăie stomacul nu prea mai poți auzi altceva.

Mai încolo, personajele noastre principale stau de vorbă în curtea școlii, dar „Profesoara a deschis ușa și ne-a poftit autoritar înăuntru.” Să ridice mâna toți cei care au întârziat prin curtea școlii și după care au venit profesorii să-i poftească la ore, așa, special pe ei. Pe lângă asta, se pare că personajele noastre au ajuns din curtea școlii direct în clasă.

„Desigur, colegii noștri nu puteau fi mai drăguți și au început să râdă de noi. Am preferat să pun capul în pământ. Mike se îndreaptă spre bancă, vizibil afectat de afirmațiile răutăcioase ale colegilor, dar nu scoate niciun cuvânt. Îl admir pentru stăpânirea de sine pe care o are. Eu nu sunt așa, sunt lașă, plec capul când se aruncă cu pietre.

Poate că Gaia reușește să tacă, dar eu nu o pot face când văd cât de lingăi  sunt colegii noștri.”

Trecerea de la un personaj la altul se face ff brusc, lumea conturată este doar schițată. Personajele principale, Gaia și Mike, locuiesc cu părinții. Nu se știe cine sunt părinții, ce fac, unde sunt, ca și cum n-ar exista, ca și cum Gaia și Mike ar trăi în case cu părinții, dar într-o realitate paralelă.

Cel mai deranjant, însă, este  replica autoarei care spune că ea scrie pentru acei cititori care-și pun capul la contribuție. Draga mea, îmi place să citesc SF și horror, tocmai pentru că-mi pun capul la contribuție, însă nimeni, niciodată nu a pretins că trebuie să-mi storc creierii și să realizez când începe să vorbească alt personaj decât cel care a început discuția. Urmează paragraful de exemplu și mă opresc, pentru că altfel fac articolul ăsta mai lung decât listele de pomenire de la biserică din duminica morților și nu e cazul.

„Nu pot să-l înțeleg câteodată. Se bagă mereu în belele. E mult prea nervos ca să-l mai pot întreba. Privirea mea s-a îndepărtat de el și a ajuns înafara geamului prăfuit. Cerul este albastru cristalin, nepătat de nori iar păsările zburdă libere. Nu ca noi, captivi în rutină.

Profa are un talent înnăscut de a-mi omorî cheful de viață cu ecuațiile ei. Mă simt precum o rață într-un țarc cu găini. Nu am ce căuta la ora asta. Mii de gânduri care se rezumă la starea mea de la ora de mate… Deși Gaia stă lângă mine, pare absentă.”

Știu că domnișoara în cauză nu va pricepe nimic, dar e în regulă, atâta vreme cât ceilalți cititori și autori înțeleg despre ce este vorba în acest context.

Leila a acordat un interviu unui blog de carte, în care afirmă următoarele:

E.I. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?

L.S.C. Am participat la unul singur, anul trecut la Gaudeamus 2016 unde am avut și lansarea a romanului de debut I.R.En. Momentan m-am înscris la concursul național de literatură SF & Fantasy, RomCon2017, unde m-am încadrat la categoria Debut. Sper din suflet ca I.R.En. să aibă același impact pe care l-a avut și asupra cititorilor până acum și să mă clasez măcar printre primii 3. Deocamdată așteptăm. În rest, am în vizor următorul Gaudeamus 2017, pe care-l aștept cu sufletul la gură.”

Interviul îl găsiți în întregime aici.

Știi cât am râs când am citit că s-a înscris la concursul Romcon??? De ce? Păi cum de ce? Pentru că știu oamenii care merg acolo, care organizează Romcon-ul și care jurizează lucrările. Aici aveți nominalizările și premiile acordate la Romcon 2017, unde s-a înscris domnișoara. Îi vedeți lucrarea pe undeva? Nici măcar nominalizată nu este și este normal. Romcon-ul este organizat de către cenaclurile de literatură SF&F din România. Eu aș întreba-o pe Leila dacă știe ce e ăla un cenaclu, că sigur n-a călcat pe acolo, sau, a fost odată ca niciodată la o ediție, unde a fost atât de pusă cu botul pe labe, atât de ridiculizată, încât a pus coada pe spate, ca vulpea care n-ajunge la struguri și zice că-s acri și nu mai calcă veci, că știe că n-are ce căuta. De fapt, eu i-aș sugera să se întoarcă în clasele primare și să învețe cu ce se mănâncă literatura la modul general, să facă compuneri. După ce învață să folosească liniuța de dialog, să creeze personaje, lumi, să folosească metafore, să meargă la cercuri de literatură, la cenacluri, să ia lecții de scriere creativă și apoi să trimite texte la revistele de gen. Și vedem efectele.

E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

L.S.C. Depinde de subiectul cărții. Spre exemplu, când am scris Aviatoarea, deși sunt pasionată de aviație și tot ce ține de ea, pentru a putea folosi anumite expresii specifice domeniului și anumiți termeni tehnici, m-am documentat destul de amănunțit. Din păcate sau din fericire sunt o perfecționistă și atunci când vorbesc despre ceva îmi place să fiu sigură că ceea ce spun este corect.”

Nu s-ar spune că e o perfecționistă, având în vedere că Soarele îmbracă acoperișurile caselor și toate golurile de logică din cartea ei. A, și să nu uit, am rezistat să citesc doar vreo 80 de pagini, cât are primul capitol, restul până la 668 de pagini nu merită timpul meu. Să o spun pe aia cu plâng copacii din care s-a făcut hârtia pe care s-a publicat așa ceva? Nu mai spun nimic.

Noapte bună!

 

Blogosfera SF & F: Povești din umbră

Antologia „Povești din umbră” coordonată de Bogdan Hrib și apărută la editura Tritonic, în colecția LIT reunește 7 povestiri scrise de 7 autori aflați la început de drum. Dintre cei 7 doar Ștefan D. Guță mai are povești în alte antologii sau în Gazeta SF. Deci prospături. Volumul poate fi achiziționat de aici.

Ceea ce vreau să transmit foarte clar este următorul lucru: SUSȚIN SCRIITORII ROMÂNI cumpărându-le cărțile și vorbind despre ele. Cu atât mai mult cu cât azi dezbatem un volum colectiv care reunește 7 scriitori tineri, care merită să fie încurajați. Chiar dacă să zicem că ar fi greșit pe undeva, ei sunt la început de drum și nimic din ceea ce este în acest volum nu poate fi de neraparat. Am zis chiar dacă, nu că ar fi așa. Poveștile lor mi-au plăcut mai mult sau mai puțin, după cum vom vedea imediat. Faptul că vorbesc (scriu pe blog) despre o carte înseamnă că am intenția clară de a susține acel autor, nu de a-l îngropa. Chiar dacă spun că acea carte nu mi-a plăcut, nu înseamnă că nu-i voi urmări evoluția autorului respectiv. Nimeni nu s-a născut învățat, deci nici mare scriitor. Toți avem nevoie de un timp de adaptare, de învățare. Cu atât mai mult este salutară implicarea editurilor: NEMIRA, TRITONIC și CRUX în a publica tineri scriitori români, autori necunoscuți publicului larg.

Să începem:

Primul minus pe care l-am observat (e o chestiune personală) este faptul că despre autori se vorbește la finalul volumului, că nu există acea pagină, ca la alte volume colective, despre autor înaintea povestirii sale. Da, știu, editura a considerat că astfel dă o șansă în plus autorilor să fie remarcați prin vocea povestirilor, nu prin cele câteva cuvinte despre fiecare, dar pentru mine personal este un minus, aproape o discriminare.

Prima povestire, cea care deschide volumul se numește „Curaj la borcan” și este scrisă de Teodora Anghel.

 

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la această povestire este profunzimea gândirii Teodorei, care, la numai 17 ani, poate construi o frază de genul „Dacă nu poți recunoaște nici măcar parte din tine, atunci ești foarte prost.”… „Diferența stă în indiferență.”  Teodora a reușit să creeze un text pe care l-aș încadra la realism magic. Te poartă printr-o lume pornită din „La țigănci”, trecută prin „Alice în țara minunilor” și ajunge într-un subteran uitat de lumea  modernă de deasupra. Bravo, Teodora! Un text cursiv, care, dacă ar fi fost bine editat, ar fi fost perfect. Îndrăznesc să spun că există scriitori români cu ștate vechi care nu se ridică la coerența pe care o are Teodora în această povestire.

A doua povestire, intitulată „Pădurea sufletelor uitate” este scrisă de Alexandra  Apețean, o altă elevă de doar 17 ani.

O  reinterpretare modernă a basmelor despre iele. Mi-aș fi dorit să fie puțin mai dark și cu o luptă mai accentuată a personajului principal, dar mi-a plăcut mult și îmi doresc să citesc și alte texte ale tinerei autoare.

 

A treia povestire se numește „Santinela” și este scrisă de tânărul Alexandru Balaci.

O povestire interesantă, dar care, după părerea mea, nu tratează subiectul volumului. Mi-aș fi dorit o mai bună construcție a frazei și o prezentare mai clară a personajelor și a legăturii dintre ele. Textul mi se pare încâlcit și după vreo trei-patru pagini de monolog interior am fost nevoită să revin la primul rând al povestirii pentru ca să înțeleg cine este personajul principal. Sunt multe greșeli de punctuație și construcții nefericite, precum: „… după prima creangă venea stâlpul, o pauză mai lungă, o altă creangă orizontală(,) după care urma trunchiul ei, vertical, …”. Nu-mi închipui că creanga are trunchi. Și nu mai pomenesc despre limbajul foarte trivial.

A patra povestire, „Umbra vraciului”, de Mădălina Căpraru.

O povestire interesantă și stranie la care mi-a plăcut foarte mult alternarea ceor două realități. Mă văd nevoită să repet că mi-aș dori mai multă grijă la construcția frazei.

 

 

A cincea povestire, „Captivi destinului”, de Rebeca G. Cojocaru.

Cea mai scurtă povestire din volum, însă cu un substrat adânc, care mi-a plăcut mult. Mai multă atenție la descrieri, se poate crea confuzia obiectelor: „Casa este de un maro închis, o culoare stinsă și trecută prin multe furtuni și ploi, cu scrijelituri și geamuri sparte.” Casa are scrijelituri și geamuri sparte, nu este.

A șasea povestire, „În umbra lui Anubis”, scrisă de Ștefan D. Guță.

Hmmm, un text pe gustul meu: Egipt, piramide, aventură, zei și umbre. Este o povestire bine închegată, cursivă, se citește ușor și repede.

 

 

Și povestirea care încheie volumul,„Cântecul umbrelor” de Diana Tujan.

Este un text frumos, cursiv, care dezbate tema universală a fricii copiilor de monștri ascunși pe sub pat sau pe te miri unde. Dar, pentru că sunt copii, se bucură de orice tovarăș de joacă, chiar și de o umbră. O poveste cu și despre muzicieni și umbre.

 

Deși volumul se numește „Povești din umbră”, nu conține texte de groază, ci texte pline de iubire de toate felurile: de copii, de părinți, de iubite și iubiți, o iubire rea, violentă, iubirea mistuitoare pentru jumătatea cealaltă.

Are nevoie de o „periere” în sensul corecturii textelor din punct de vedere al punctuației și al exprimării, pe ici, pe colo.  Ca o părere generală este un volum bun, care reunește 7 începători cărora le acord șanse mari să devină scriitori cu drepturi depline. Ca orice început de drum este poticnit, dar merge în direcția corectă și asta mă face să recomand cartea absolut tuturor celor care citesc beletristică. Nu o încadrez în nici un gen anume, deși textele sunt unele de tip basm, altele o întrepătrundere între momente diferite ale realității.

Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF & F, care, iată aniversează un an de existență.

Ca să citiți și părerile colegilor mei, faceți click pe linkurile de mai jos:

https://assassincg.wordpress.com/?p=16876

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=810

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-povesti-din-umbra/

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/12/blogosfera-sf-f-povesti-din-umbra

În luna ianuarie 2018 va veni rândul antologiei intitulată „Povești SF”, publicată de editura BERG. Eu nu voi participa la ediția respectivă.

Gaudeamus 2017

Da, știu, a trecut multă vreme de când a avut loc târgul Gaudeamus, toată lumea a pus deja pozele (chiar și eu) cu ceea ce se numește book haul, sau prada de la târg. A venit vremea să spun și eu câteva cuvinte.

Din păcate, timpul scurt nu mi-a permis să vizitez târgul de carte încă din primele zile în care s-a deschis. Așa că, prima zi în care am ajuns din nou sub cupola Romexpo a fost ziua de vineri în care, evident că nu am mai găsit abonamente de cumpărat,  așa că m-am văzut nevoită să-mi achiziționez câteva bilete  pentru a putea vizita târgul în tot weekendul.  Vineri mi-a permis să mă bucur de târg mai mult decât celelalte zile fiind una dintre zilele mai puțin aglomerate am putut să trec lejer printre standuri, să le admir și să fac poze. Odată cu venirea serii am avut parte de primele lansări de science fiction și fantasy din cadrul acestei ediții a Gaudeamusului.

În mare această ediție a târgului de carte a însemnat pentru mine o plimbare între standurile Tritonic și Crux publishing cu ceva pit stop pe la Tracus Arte.

Și de această dată revederea cu prietenii a fost una emoționantă, mai ales când o parte dintre ei știi că au devenit colaboratori  ai unor anumite reviste sau când își lansează volume proprii sau povestiri în cadrul unor volume colective.

Vineri seara, după ce s-au terminat lansările din cadrul târgului Gaudeamus, am avut onoarea de a participa  la cea de-a șaptea ediție a decernării premiilor literare Vladimir Colin pentru anii 2014-2016, care a avut loc într-un cadru festiv, într-una dintre sălile de protocol aflată în hotelul din apropierea complexului expozițional Romexpo.

Bucuria de a fi printre cărți, iubitori de cărți, la lansări, unde aștepți cuminte să-ți vină rândul să iei autografe de la autorul sau de la autorii volumului este un sentiment care nu poate fi exprimat în cuvinte. De aceea încurajez pe toată lumea să încerce măcar o singură dată în viață să experimenteze acest lucru.

Pozele de care vă las să vă bucurați în continuare sunt dintre cele mai variate: sunt poze cu standuri de cărți, poze cu prieteni, poze cu mascote de la standuri, poze cu autorii și autografele pe care le dau.  Toate acestea reprezintă cu mult mai mult decât niște simple poze; ele sunt mementouri purtate în suflet de la un an la altul, de la o ediție la alta a târgului,  de la un moment la altul al revederii cu oameni dragi.

http://andreeaw.sunphoto.ro/Gaudeamus_2017

 

Despre scriitorii români

A nu se înțelege, ferească Sfântul, că îi bag pe toți scriitorii români în aceeași oală sau că mă iau de toată lumea. Nu. Niciodată. Doar de cei care au mâncărimi în anumite părți, care mâncărimi îi împiedică să doarmă liniștiți și dacă nu pot dormi, se apucă de comentat aiurea pe bloguri, ca să-și dea importanță.

Ceea ce scriitorul român, a se citi „dinozaurul” nu vrea să înțeleagă, este faptul că el nu publică o carte doar ca să se laude că are o carte tipărită pe care culmea, scrie pe undeva pe copertă, numele lui. Aici s-ar putea să mă înșel eu amarnic și dacă acesta este cazul, îmi cer (sau șier) iertare cu plecăciune (sau plecășiune). Ideea de a publica o carte, într-o țară normală și pentru un scriitor normal este aceea de a prezenta lumii o idee, o viziune, de a spune o poveste, de a relata fapte și întâmplări mai mult sau mai puțin reale. Ori dacă acesta este cazul, din momentul în care cartea a ajuns pe rafturi, ea nu-ți mai aparține și nu ai dreptul de a judeca pe cineva sau de a-i spune cuiva că nu-și poate da cu părerea despre ea. Ai publicat-o, ai fost de acord să fie pusă în vânzare, deci te supui judecății publice și a publicului. Și cine este publicul unui scriitor? După umila mea părere publicul este format din cititori, adică exact acei oameni care dau bani contra cărții tale. Știți ideea aceea mai veche de troc? Eu îți dau ceva în schimbul a ceva ce-mi oferi tu. Atunci de ce te oftici când ți se explică cu citate din propria-ți creație literară că poate în capul tău filmul a fost brici de la cap la coadă, dar nu ai reușit să te faci înțeles de către cei care te citesc? De unde și până unde atitudinea asta bătăioasă și concepția că cititorul e prost și de căcat că nu înțelege așa o operă monumentală în loc să-ți pui frumos întrebarea unde ai greșit de nu ai reușit să te faci pe deplin înțeles?

Ei, dragii mei, așa mergând lucrurile, anapoda, nu nouă ne faceți rău, așa cum intenționați. Este o zicală: „cine sapă groapa altuia cade el întâi în ea”. Așa și cu voi. Vă adânciți din ce în ce mai tare într-o mocirlă din care nu aveți șanse să ieșiți. Nici Nilul cu Amazonul și cu Yangtze nu vor reuși să vă spele și să vă facă curați ca lacrima.

Știți de ce nu există în România beta readers? (mă refer aici strict la profesioniști, nu la familie și prieteni) Pentru că 90% din cărți n-ar mai fi publicate. Știți de ce se feresc scriitorii și editurile să facă parteneriate de tip „advanced copy reader”? Păi cine dracu ar mai cumpăra elucubrațiile voastre după ce ar ieși recenziile?

Și acuzele astea langa cum că cineva plătește bloggării să zică de rău despre o carte. Zău așa, m-ați dezamăgit total. Așa mari și importanți scriitori ca voi, credeam că au o imaginație mai bogată. În două săptămâni am fost acuzată de două seturi de scriitori, culmea din tabere diferite, dar publicați la aceeași editură că am ținut cu celălalt și că am zis contra celuilalt. Sper că ați priceput ideea, că eu am amețit.

Așa cum am afirmat de fiecare dată, eu sunt incoruptibilă. Recunosc că am primit anumite cărți gratis. Încă n-am uitat de ele. N-am ajuns la ele să le citesc, dar le va veni rândul tuturor. Dacă cineva și-a închipuit că m-a mituit cu o carte și astfel are o recenzie bună garantată, s-a înșelat amarnic, că nu fac așa ceva. Ups, îmi cer iertare domnule Ceaușu, am uitat că nu am calificarea și studiile necesare ca să pot scrie o recenzie. Dar o părere personală despre o carte pot scrie pe blogul meu personal, da?

De unde până unde ideea nemaipomenită că numai cei cu studii adecvate (care sunt alea?) pot să-și dea cu părerea despre un produs pe care-l plătesc? Domnilor scriitori, aveți prin casă un frigider, un aragaz, poate gresie și faianță. Nu prea cred că aveți studiile necesare care să vă permită să vă dați cu părerea despre cât de bine funcționează electrocasnicele și nici despre calitatea plăcilor de gresie și faianță. Să vă spun despre uși și broaște? Dar ce, sunteți lăcătuși cumva?

Cu toții ați fost în viața aceasta într-un moment în care un produs v-a plăcut atât de mult încât l-ați recomandat și altora sau, dimpotrivă, v-a dezamăgit atât de mult, încât ați spus și altora să se ferească de X sau Y, că nu-i de calitate, sau că e prețul prea mare pentru ce știe să facă. Se numește povestea vorbei, „word of mouth” pentru cei de peste hotare și se traduce prin bloguri personale în lumea tehnologizată a secolului 21 în care ne aflăm.

Sper din tot sufletul să vă treziți la realitate și să nu mai faceți nici pe grozavii, că nu sunteți, nici să nu mai aduceți acuze nefondate despre cărți primite gratis în schimbul unor păreri pro sau contra unuia sau altuia. Mai mare rușinea să vă purtați la vârsta voastră mai rău decât niște țânci de grădiniță!

Și dacă tot nu pricepeți, atunci sper să dispăreți mai repede, ca să evolueze mai repede societatea pe care o țineți în loc cu jocurile voastre de culise.

Blogosfera SF & F: Noaptea in oras fara parinti – Danut Ungureanu

Și pentru că toate festivalurile de literatură din România, care, culmea, s-au ținut prin septembrie, adică Romcon, Antares Fest și Sci Fi Fest l-au avut pe post de câștigător al locului întâi pe Dănuț Ungureanu cu al său roman cyberpunk „Noaptea în oraș fără părinți”, blogosfera nu putea să stea cu mâinile în sân (oare de ce???) și s-a hotărât să disece acest roman în luna Noiembrie.

Cum mai citisem „Ziliconda”, o parodie a societății contemporane românești, pe care am devorat-o și văzând că este un roman cyberpunk, am dat înainte cu tupeu, vorba cântecului și m-am apucat de citit.

Încă de la primele pagini am gândit un singur lucru „ăsta da manual de scriere creativă”. Până la un moment dat la care au început să mă agaseze cuvintele obsesiv repetative „cente”, „ceață de viață” sau „ceață de cifre”.

Lumea descrisă în romanul apărut la editura Fusion 21, care poate fi comandat de aici, este una care mi s-a părut a fi în interiorul unui computer, iar Faraon mi se pare utilizatorul de zi cu zi. Având în vedere că lumea în care trăim este una destul de bine ancorată în internet și cu nșpe mii de aplicații, am perceput romanul lui Dănuț Ungureanu ca fiind o metaforă la lumea reală. Are cuvinte inventate care se potrivesc perfect în noua lume creată, însă lumea nu pare veridică, pare mai degrabă un decor de carton, întocmai ca la teatrul de păpuși. Și tot ca la teatrul de păpuși sunt și personajele, pe care nu le pot înțelege ce motivație au ca să acționeze într-un sens sau altul.

Partea proastă a cărții este faptul că se lungește și se tot lungește, ca o zi de post și că mi-a pierdut interesul. Acțiunea nu este greu de urmărit sau de înțeles, dar este ascunsă sub o ploaie meteoritică de cuvinte care nu-și au rostul.

M-am plictisit, mi-a fost greu să o citesc toată, așa că am citit două dintre cele trei părți și câteva pagini de la final.

Are capitole foarte scurte, cum n-am crezut că voi vedea în literatura română (am citit o carte în engleză care are 35 de capitole, unul dintre ele de o pagină).

Mi se pare fatidic și în același timp tipic românesc, să ai o idee bună și s-o dai de gard, că nu știi cum s-o aduci din condei ca să iasă ceva frumos. Nu, dacă aveam eu ideea asta nu scriam mai bine, dar eu nu sunt scriitoare, eu sunt un simplu cititor. Adevărul este că sunt dezamăgită și că am un gust amar, că mă așteptam la ceva super, extra, nemaipomenit de frumos și am găsit un talmeș balmeș de idei:

cine este Faraon? utilizatorul computerului de toate zilele

cine este LOD (Lob Delicvent) – un virus

cine este Leni? Un fișier copil căruia un virus i-a infectat părintele (pe Tati Spector) care a fost șters de utilizator cu ajutorul unui soft de curățare.

Care este miza cărții? Călătoria lui Leni pentru a-și aduce părintele înapoi – în traducere fișierul copil nu poate exista fără părinte și atunci trebuie găsită o cale prin care părintele să poată fi curățat și readus în stare de  funcționare, însă, din cauza virusului, nu va mai fi fișierul care era înainte de a fi șters.

Am căutat să descifrez sensul numelor personajelor și n-am ajuns la  nici o concluzie: Leni, Faraon, Nimeni, Chanu Balai, Tati Spector, Werner, Tito, Ram, Valiant, Utarov, Jalabier, etc.

Și spre final avem și o scenă explicită de sex: de ce? E scrisă cumva pentru cei considerați a fi geek, despre care se crede că n-au parte de sex și li se oferă o mostră de cum poate fi? Este o dorință a autorului de a demonstra cât de viril este și că poate produce unei femei șase orgasme? Să mai pomenesc despre cele 12 limbi? Sunt obișnuită ca cifrele, numele, locurile dintr-o carte să aibă o semnificație. Aici pauză: creierul meu nu găsește nici o legătură cu acțiunea și nici  nu identific simbolistica.

Concluzia: Ideea de a scrie o carte despre lumea contemporană văzută ca interiorul unui computer, cu memorie RAM, cu partea de hardware, dar și de software este una ff bună mare păcat că execuția nu doar că lasă de dorit, dar este extrem de foarte proastă.

De ce a luat cartea asta atâtea premii? Oare pentru că cine nu înțelege consideră că este atât de genială încât e mai presus de înțelegerea unui om obișnuit? Iar facem pe zeii? Adică nu scriem pentru cititori? Scriem pentru exegeți?

Dacă se inventează vreodată premiile blogosferei, echivalentul zmeurei de aur, cartea asta o va câștiga cu prisosință, că tot are premii la activ.

Și nu, asta nu înseamnă că nu voi mai citi niciodată ceva scris de Dănuț Ungureanu, înseamnă doar că m-a păcălit o copertă frumoasă, că mi s-a părut interesant ceea ce scria pe ultima copertă și că sunt dezamăgită.

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&f. Părerile colegilor mei le puteți citi aici:

Blogosfera SF&F: Noaptea în oraș fără părinți de Dănuț Ungureanu

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=788

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/11/blogosfera-sf-f-noaptea-in-oras-fara-parinti

https://assassincg.wordpress.com/?p=16756

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2017/11/noaptea-in-oras-fara-parinti-de-danut.html

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-noaptea-in-oras-fara-parinti-danut-ungureanu

Următoarea recenzie va fi publicată pe 22 noiembrie și va avea ca subiect proaspăt debutatul și publicatul Florin Stanciu cu al său „Omnium”.

 

 

 

 

Matilda – Roald Dahl

Da, cum să nu? Cine nu-și aduce aminte de filmul cu același nume în care rolurile părinților Matildei sunt interpretate de Danny DeVitto, care a și regizat pelicula și de către soția lui, Rhea Perlman?

Cartea aceasta (și toate celelalte scrise de Roald Dahl) face parte – pentru mine – din categoria „am văzut filmul. cum? există și o carte?”

Da, este o carte pentru copii excelentă, mai ales pentru copiii adulți.

Mi se pare că nu greșesc deloc când spun că Roald Dahl a continuat tradiția lui Dickens și a scris povești cu și despre copii aflați în situații deloc strălucite, dar care reușesc să găsească ceva magic înlăuntrul lor, ceva care-i face nu doar să depășească toate obstacolele, dar să-i ajute și pe ceilalți.

Ori pe cine ai întreba despre această carte îți va spune că este una amuzantă, cu povești pentru copii. Dar oare poveștile sunt doar pentru copii? Eu cred că nu și tocmai de aceea le citesc cu mare plăcere și încerc să descopăr în fiecare dintre ele acel ceva care face o carte să fie unică.

Povestea Matildei nu este una deloc frumoasă. Matilda locuiește într-o casă mare și arătoasă, de pe strada mare din oraș, împreună cu părinții și fratele ei mai mare. Numai că părinții și fratele ei sunt interesați doar de televizor și nu dau doi bani pe cititul cărților, pe care, de altfel, îl consideră dăunător.

Primul element magic este faptul că Matilda reușește să învețe absolut singură să citească și să socotească. Adică da, există copii extraordinari, dar fără puțin ajutor și îndrumare, cum învață să citească?

Problema Matildei este faptul că fiind diferită de ceilalți membri ai familiei ei, copila este absolut nebăgată în seamă de către aceștia și partea totuși bună este că familia o lasă în pace. S-au mai văzut copii dotați cu o inteligență peste medie, dar care, nu doar că nu au fost ajutați de familie, dar au fost nevoiți să renunțe la școală sau să-i acorde o mică importanță, pentru că altele trebuiau făcute: munca câmpului, câștigat bani cu ziua, etc.

Deoarece părinții (în special tatăl) o tratează foarte aspru și deloc potrivit pentru un copil (abuz verbal) Matilda începe să le joace feste alor săi, o metodă considerată supapă de refulare pentru tot ceea ce a îndurat în timp de la ei.

Apoi vine timpul ca Matilda să meargă la școală, unde o va cunoaște pe domnișoara Honey (numele personajelor și al unității de învățământ au fost alese cu grijă și reprezintă o caracteristică a acestora, autorul folosindu-se și de jocul de cuvinte), învățătoarea care este uimită de capacitatea și de cunoștințele prichinduței de doar 5 ani.

Dacă ar fi să facem o paralelă între basmul clasic și această istorisire, am putea spune că domnișoara Honey este Ileana Cosânzeana, Matilda este Făt-Frumos, iar domnișoara Trunchbull (directoarea școlii primare Crunchem Hall) este Zmeul Zmeilor. Directoarea este acel personaj malefic zugrăvit atât de bine, încât îl urăști din rărunchi doar din descriere. Când o mai vezi și în acțiune, deja îți vine să-i spui vreo două, să-i aplici vreo două palme ca să se trezească, etc. Aici, după părerea mea, este marea artă a autorului galez, faptul că a creat niște personaje nu doar credibile, dar perfect conturate și descrise, mulate pe rolurile atribuite.

Ca orice poveste și aceasta are parte de elemente magice, care nu fac altceva decât să transforme o situație rea într-una comică. Și cum la români se face mereu haz de necaz, pentru noi este ceva absolut delicios să citești această carte. Părerea mea este că orice copil și-ar dori-o, măcar să i se citească din ea, dacă nu să o citească el însuși. Faptele prezentate aici fac parte dintre cele care vor fi memorate de micuți ani la rând.

Finalul însă, deși este unul fericit, mi-a adus aminte de influența lui Dickens pe care am regăsit-o în scrierile lui Dahl.

Cartea poate fi comandată de aici.

 

Ingustimea mintii omenesti

Da, recunosc, joc niște jocuri prostești pe facebook. E un mod de relaxare.

De ce îngustimea minții omenești? Nu cred că există persoană în lumea civilizată care să nu știe despre uraganul Irma și prăpădul pe care-l face în sudul SUA, precum și alte uragane care au trecut recent pe acolo. Și cu toate astea, am văzut postări de genul „nu ne ștergeți de la vecini, că din cauza uraganului nu mai putem juca un timp”. Ceea ce mă duce la o concluzie nu foarte tristă, ci extrem de foarte tristă: trăim în realitatea virtuală. Adică orice om normal în atari condiții ar trebui să se gândească doar la supraviețuire. A sa și a celorlalți, iar pe noi ne doare de un joc stupid în care singurele condiții de îndeplinit ca să fim vecini sunt: să avem cont pe facebook (să fim prieteni pe facebook) și să jucăm jocul respectiv. E foarte trist și se adeverește din nou, că ficțiunea din filmele science – fiction a devenit realitate. Dar stau și mă întreb: oare nu ne-o inducem? Și celor care-mi spun „aa, citești porcăria aia de SF cu extratereștri și nave și etc” nu ar trebui oare să le spun, să-i previn, că știu ce ne așteaptă în viitor? Că pentru noi viitorul este previzibil, nu necunoscut în totalitate? Oare nu suntem vizionari? Oare nu modelăm realitatea în care trăim?

Preview „Omnium”

Tot în cadrul ANTARES FEST de la Brașov, Ursul nostru cel drag, pe numele complet Horia Nicola Ursu zis și HNU, n-a avut ce face și s-a gândit să incite participanții și organizatorii, prezentând romanul de debut al scriitorului Florin Stanciu, intitulat „Omnium”. Nu-i vorbă, Florin este prezent cu povestiri în reviste și antologii (EXIT, FICTIUNI.RO).

Deși a pornit într-o notă umoristică, prezentarea este cât se poate de reală și serioasă și mă bucură peste măsură, pentru că Florin Stanciu face parte din valul tânăr de autori români de science fiction și fantasy și încă unul cu o scriitură cursivă, frumoasă și fără înflorituri. Ceea ce mă bucură cel mai mult, este faptul că totuși, o editură prestigioasă ca Nemira s-a gândit să-l includă în programul ei dedicat debutanților autohtoni.

Cu speranța că măcar la Gaudeamus să văd și eu lansarea romanului lui Florin Stanciu, vă las să vedeți prezentarea care a avut loc la Brașov, în cadrul Antares Fest.

 

 

ANTARES FEST BRASOV

Și iată că la „numai” doi ani de la prima vizită pe care am făcut-o clubului brașovean ANTARES, mă întorc în poarta de trecere din Valahia în Transilvania.

Dacă data trecută am stat numai câteva ore, timp în care am participat la întâlnirea lunară a celor care fac parte și / sau simpatizează din / cu clubul brașovean de literatură scince fiction și fantasy, de data aceasta am stat trei zile în care m-am reîntâlnit cu lansările din fantastica românească și cu prieteni și oameni dragi din lumea cărților, la doar șase luni după ce m-am mutat mai spre vest.

Ca întotdeauna când ești înconjurat de prieteni, timpul trece mult prea repede, însă „Gaudeamus” nu-i așa departe și este un alt prilej de întâlnire.

Cum a fost la prima ediție a festivalului Antares? Păi tocmai ce spuneam: a fost bine, frumos, îmbrățișări, vorbe calde, încurajări și mai ales cărți.

Ca organizare mi s-a părut în regulă. Este adevărat, așa cum au spus și alții, programul a fost prea încărcat și când ai oameni de talia unui Alexandru Mironov sau Florin Munteanu, oameni care au o vastă experiență de viață dar și multe povești în sac, timpul trece repede. Una peste alta m-am simțit foarte bine la Brașov.

Sistemul de vot a fost bine pus la punct, transparent și cred că au câștigat cei care au meritat:

Și au mai fost niște premii speciale acordate de juriu pentru participare și pentru ajutorul dat în cadrul organizării festivalului, precum și pentru talentul dovedit în timpul activităților.

Totuși, premiile care mi-au bucurat sufletul cel mai mult, au fost:

Premiul special pentru merite deosebite în promovarea literaturii science-fiction şi fantasy: Blogosfera SF&F (minutul 6:50 din filmare) şi Haralambie Ionescu.

Eu personal iau acest premiu ca pe o încurajare (pe lângă cuvintele calde și frumoase pe care le-am primit) și ca pe o recunoaștere a meritelor colegilor mei.

Vă las în compania pozelor și a filmulețului cu decernarea premiilor ANTARES FEST – prima ediție, cea din 8-10 septembrie 2017 de la Brașov. Și nu, nu veți regăsi celebra poză cu „prada” de la festival, pentru că vă pregătesc o poză cu bagajul.

Aștept cu drag să mă întorc la voi de fiecare dată când va fi posibil.

https://andreeaw.sunphoto.ro/ANTARES_FEST_8_10_SEPT_2017/109756970

 

 

 

Am venit acasa

Bine am venit acasă! Și bine v-am regăsit!

Am venit cu sentimente amestecate. Nu, nu m-a podidit plânsul nici în aeroport, nici când m-am văzut acasă.

Dar… acasă e un sentiment. De cum am intrat pe ușă am simțit mirosul familiar, un miros pe care numai casa bunicilor îl avea. Am „inspectat” repede fiecare cotlon și am constatat că toate sunt așa cum le-am lăsat.

Am crezut că vin acasă și am să fiu într-o nepăsare maximă. Nu e așa. E sentimentul de acasă, de familiar.

Ce-mi doresc? Ce mi-am dorit și până acum: să trăiesc aici, în țara mea, în casa mea, dar cu banii și facilitățile de acolo.

De ce am venit? Să văd prieteni dragi și să petrec câteva zile cu familia.

„Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara ta”. Așa zice o vorbă nu? Nu mi se potrivește. Nu pot să locuiesc într-o țară în care politicul face absolut tot ce poate să ne îngroape de vii. Am o întrebare: morții plătesc taxe? Nu de alta, dar nu prea văd cum va supraviețui statul la un moment dat. Aici iar cred că am un puseu de prostie maximă, deoarece planurile ar putea fi altele, nu?

E greu să trăiești acolo? (oriunde e acolo pentru voi) Nu, nu e greu. Viața e relaxată. Acolo am pace, verdeață cât cuprinde, relaxare și bani. Acolo oamenii îți zâmbesc și-ți dau „bună ziua” fără să te cunoască, doar trecând pe stradă, pe lângă tine. Mă simt ca și cum aș fi în vacanță la țară și mai vin pe acasă din când în când. Aici e secretul și am să muncesc la bucata asta până am să reușesc – să vin acasă din când în când. De fapt, dacă aș putea face naveta ar fi perfect pentru mine! Hai odată cu teleportarea aia! (doar sunt cititoare de SF, nu?) Să merg acolo la serviciu și să vin acasă aici. N-ar fi frumos? Ba da, ar fi. Va dura puțin, dar dacă apuc vremea ca țara asta să nu fie vândută la fiare vechi bucățică cu bucățică, atunci așa voi face.

Azi toate mijloacele de transport au ajuns mai devreme decât au fost anunțate, preconizate.

Am ajuns la aeroport și stau vreme îndelungată, cuminte, cu căștile pe urechi, ascult muzică și citesc. La un moment dat se adună mai mulți români la vreo  5m de mine, în fața monitoarelor pe care așteptam să se afișeze numărul porții la care urma să mă îmbarc. Discuțiile dintre cei 5 erau de natura „așteptăm să se afișeze poarta” și „cât ai dat pe bilet? când l-ai luat?”. Unul dintre personaje (țigan, logic) pierduse deja avionul spre București, că lui pe biletul electronic îi scria că avionul pleacă la ora 16, el era în aeroport de la ora 14 și când s-a prezentat la poartă, la ora 16, i s-a spus că avionul a decolat deja. Am vaga impresie că s-a crezut în stația lui 141 din Ferentari. Fusese îndrumat spre agenția care emisese biletul și acolo primise un alt bilet pentru zborul în care urma să urc și eu :). Văzându-i mulți laolaltă și auzind că vorbesc românește, îi abordează o țigancă și-i întreabă despre zborul spre Sibiu, pe sistemul „de unde mă urc în avion?” Și asta s-a crezut în gară, ca să-i spui să meargă la peronul 2. În sfârșit, îi povestesc băieții cum e cu afișajul pe tabela electronică, dar…. îi spun o mare gogoriță: „aaaa, la 8 și 10 ai avionul? până la 7 jumate nici n-ai de ce să te uiți la tabelă”. Se lămurește (sau nu) femeia și se îndepărtează de grupul gălăgios. Mă duc spre ea și-i spun „dacă te iei după proștii ăștia o să pierzi avionul și nu mai ajungi în seara asta la Sibiu.” Săraca de ea, zice „mi s-a părut mie ciudat când mi-a zis să nu mă uit până la 7 jumate”. Îmi spune că e din Vâlcea, în speranța deșartă că merg și eu cu ea la Sibiu și că o pot ajuta să se îmbarce. Îi explic frumos cum e cu tabela, cum să urmărească afișarea numărului porții, etc. Îmi arată femeia biletul pe care scria că avionul pleacă la 19:50 (așa era afișat și pe tabelă) și că la 19:20 se închide poarta. Se lămurește cu explicațiile pe care i le-am dat (sper eu) și se așează lângă mine. În câteva minute vine bomba „mergi la București București? Că nu văd nici un avion spre București, doar Sibiu și Cluj”. Îi explic că tabela are două părți: stânga și dreapta. Și pentru că mai era relativ puțin timp până la zborul meu, avionul era afișat pe partea stângă, nu pe dreapta. În treacăt fie spus, era a treia cursă spre București de azi, pe care am văzut-o pe monitor. Ne luăm la revedere și eu purced spre poartă.

Are rost să vă fac concurs pe tema „ghici, din tot aeroportul la ce poartă și în ce aeronavă s-a îmbarcat țiganul cu tatuajele la suprafață și cu maieul alb care îi acoperea relativ burdihanul pe care-l purta cu mândrie?”

Mă urc în avion și greșesc locul: era rândul 34, locul de la culoar, dar m-am așezat pe dreapta și nu pe stânga și nu mă întrebați de ce, că nu știu să răspund. Când a venit un cetățean colorat de etnie țigan și mi-a spus frumos că ăla este locul lui, am realizat greșeala și m-am mutat. Nici nu pornim bine, că cetățeanul nostru se lamentează în urma anunțului făcut de una dintre stewardeze, cum că la bordul avionului nu este permisă consumarea băuturilor alcoolice cumpărate din altă parte. Adică cum, ei zic că n-ai voie să consumi alcool, dar ei îți vând alcool? Evident că și soția din dotare (cu care avea o convorbire video) a fost informată asupra acestui fapt.

Căștile pe urechi, citesc, mă ia somnul, adorm, mă trezesc cu vreo oră și ceva înainte de aterizare și era fix momentul când echipajul vindea de zor mâncare și băutură (la low cost plătești orice consumație). Cetățeanul nostru din nou agitat, cu ceva mărunți în mână „băi, ajungeți bă și voi aici până ajungem în România?” Nimeni nu-l bagă în seamă. Când căruciorul era la vreo două rânduri în fața noastră, stewardeza îl întreabă pe domnul ce ar dori. Țiganul se exprimă asupra unui sandwich. Stewardeza i-l înmânează și el vrea să-i dea fetei banii, numai că ea îl îndrumă spre colegul ei, iar omul nostru dă ochii peste cap, că vezi Doamne, el o roagă cu bani și ea nu vrea. Ajunge și colegul, dă țiganul să-i plătească și urmează un mic scandal, deoarece țiganul din dotare îi dă monede (4 GBP), iar stewardul îi explică faptul că nu au voie să primească „monezi” – mai aveam un pic și urlam MONEDE!!!! – ci doar bancnote sau card. Se liniștesc apele după ce țiganul înapoiază sandwichul ca urmare a neputinței de a plăti cu cardul (bănuiesc că n-are) și nici în monede. După care vine întrebarea „dar eu unde arunc asta?” O cutie goală de suc. Stewardeza îi răspunde că după ce termină ei cu vânzarea vor trece cu căruciorul pentru strângerea gunoaielor, așa că domnul ia cutia frumos și o pune sub scaun. Am avut un schimb reprezentativ de priviri cu vecinul lui din spate.

Și la decolare și la aterizare țiganul avea o problemă cu centura de siguranță și cu măsuța care trebuiau una închisă (purtată) și cealaltă ridicată. „acum, acum? acum, în secunda asta plecăm?”

Sincer, să ai câțiva nebuni din ăștia într-o cursă de peste 300 de oameni, nu-i ușoară viața de stewardeză.

Ajung în aeroport la București, trec repede de toate formalitățile, n-am bagaj de luat de pe bandă, așa că mă îndrept exact spre locul de întâlnire cu șoferul UBER. Dar asta dacă-l găsesc…… și nu-l găsesc. Mă dau la o parte și sun la numărul de pe bilet. Foarte amabil domnul de la capătul firului, îmi spune că va lua legătura cu șoferul și că mă va ține la curent. În nici 2 min sună telefonul și-mi spune că e în parcare, vine spre mine. Și aștept. Știind că sunt deja acolo, domnul mă aștepta cu plăcuța spre ușile pe care ieși din terminal, ca și cum n-aș fi trecut de porți. Trecem și peste asta, ajungem la mașină, șoc: e un taxi. Dar eu am plătit UBER, așa că-mi explică domnul că ia curse și de la UBER. Mă gândesc că mai întregește omul venitul în perioada în care lucrurile se mișcă mai prost și încep o conversație pe tema asta. Pot să zic că dracul m-a pus? Îmi explică cum că-i este rușine de rușinea tipului cu aplicația asta, waze, că de la el ia comenzile (???) că n-are curaj să-i spună că nu-i convine, că noaptea e bine, că se merge repede, dar ziua îl trimite prin câte-un loc în care durează ff mult să ajungă și chestia asta, că trebuie să fie el la oră fixă, ba la aeroport, ba la om acasă… de exemplu cursa mea face 50 de lei, toată lumea știe asta, că doar mă duce de la aeroport, nu din centru. Aloo, cursa mea face fix 36 de lei. Da, dar omul dă 50, așa de obraz… După care se apucă el să-mi explice cum se circulă în Londra (eu spunându-i anterior că nu locuiesc în Londra), cum încarci cartela, cum plătești cu cartela, pentru ca apoi să-mi spună că el n-a fost niciodată plecat din țară „uite sunt 10 ani de când am intrat în Uniune, dar eu n-am ieșit din țară, că n-am de ce, că la noi e bine…” și de aici urmează discuțiile despre cât de bine e la noi în țară, de parcă eu m-aș fi născut pe Marte și aș fi fost pe aici în vizită. I-a picat fața când i-am spus că abia în martie am plecat din țară și a schimbat subiectul cu „da, dvs. ăștia care lucrați în IT”. Iar i-a picat fața când i-am spus că lucrez în contabilitate, nu în IT.

De ce am plecat din țară? Pentru că știu că pot trăi mai bine, că pot fi respectată pentru munca pe care o fac, pentru că sunt relaxată, pentru că nu trebuie să mă gândesc ce raport a visat șeful azi-noapte și-l vrea alaltăieri și pentru că m-am săturat de taxe aberante, de modificări legislative peste noapte și de chinul zilnic.

Am realizat multe în doar 6 luni, sunt respectată, trăiesc într-o zonă în care mă simt ca la bunici, la țară, am bazinul de înot la doar 5 min depărtare de casă, de mers pe jos și mă costă echivalentul a 120 lei lunar. Nimeni, nici măcar Dumnezeu nu a făcut lumea într-o zi, ci în șapte. Loc de îmbunătățire este mereu, planuri sunt destule, dar acolo chiar pot să fac orice. Aici nu am pilele necesare. Acolo am inteligența.

ROMÂNIA, TE IUBESC!

 

P.S: Aaa, da, am uitat să povestesc două momente:

  1. Momentul în care s-a dat ultimul apel pentru Heraklion și cei 5 au alergat disperați (poarta fiind la câșiva metri în stânga lor) să întrebe dacă de acolo pleacă cursa spre București – încă așteptam să se afișeze numărul porții pe tabelă – de parcă erau în gară și s-a anunțat că vine trenul la linia X.
  2. Momentul în care, după ce pilotul anunță că ne aflăm deasupra Bucureștiului și că ne pregătim de aterizare, se „trezește” o fufă din spatele meu să întrebe dacă se poate vedea Constanța de aici și tare mult m-am abținut să-i spun că poate să vadă și Satu Mare și Sofia.

 

 

Page 2 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén