NANTAN LUPAN

Cărți, concerte și călătorii

Autor: HALONA KEANE (Page 1 of 11)

Blogosfera SF&F: Arlequine

„Pe cât de romantic ca stil, pe atât de provocator cu ideile pe care ți le oferă, volumul este un puzzle de noir, gotic, dark fantasy, science fiction, folclor, urban fantasy și basm clasic, în care fiecare piesă se potrivește în tabloul general, completându-l și dându-i viață. Fie că ești pasionat de misterele Africii, de ocultism, supranatural, spiritualitate, monștri (din noi sau din afara noastră), de religie, știință sau simbolistică, vei găsi aici câte ceva din fiecare și din toate laolaltă. Trebuie numai să-ți faci curaj și să vizitezi destinațiile stranii pe care autorul ți le propune cu generozitatea unui vrăjitor care se ține de șotii.” – citat din Prefața scrisă de Andreea Sterea, editor-șef Crux Publishing.

De ce am început cu acest citat? Pe lângă faptul că descrie perfect ceea ce vei găsi în acest volum (pe care-l poți achiziționa de aici) am pornit la drum să citesc această carte având în minte impresia (nu prea bună) de la lectura de acum câțiva ani din cadrul Cenaclului Prospect Art organizat de SRSFF. La vremea respectivă fragmentul citit de George dintr-unul din volumele seriei „Regele Lupilor” mi-a dat de înțeles că ideea era bună, exista material cu care se putea lucra, dar cartea avea nevoie de un editor bun.

Acum, cunoscând-o pe Andreea de ceva vreme și cunoscând furcile caudine prin care-și trece autorii (textele lor) înainte de publicare, mi-a venit inima la loc și am purces la drum.

Volumul este împărțit în 4 părți: iezme, fiare, otrăvuri și lumi. Cu fiecare secțiune în parte te simți de parcă ai face înconjurul lumii. Plecăm de la povestirea care dă titlul volumui, ”Arlequine” și primul impact a fost că am căutat un cuvânt în dicționar. Puteți să râdeți de mine cât vreți, dar habar nu aveam de existența cuvântului „meserătate” în limba română (nu știu franceză, la școală am învățat engleză și rusă).

Prima povestire, prima întorsătură de condei, găsită la final: „O nouă carte începea să prindă contur” și tu ai terminat de citit abia primul text al volumului.

Textele prezente sunt pe atât de diferite pe cât sunt de compacte. Te poartă în lumi și epoci diferite, dar nu sunt ca alte povestiri, având o temă comună și puse laolaltă. Citind acest volum m-am simțit ca și cum stăteam iarna la gura sobei, sau seara și moșul începea să ne spună o poveste. Poate pe unele le veți găsi îndrăznețe, dar nu sunt obraznice, sunt atât cât trebuie ca să te aducă acolo unde vreau autorul să-ți spună ceva.

Nu pot să vorbesc despre fiecare în parte, pentru că am face recenzie foileton și nimeni nu poate scrie și nici citi asemenea întindere.

Însă vă pot spune că acest înconjur al lumii în diverse epoci și perioade vă dă, dacă vreți, pe lângă un parfum local cunoscut de cei care au trăit acele vremuri sau în acele locuri (vezi Bucureștiul comunist) și o lecție de cultură generală.

Mă bucur mult că am intrat în posesia unei astfel de cărți și o voi recomanda oricând, oricui, pentru că nu este nișată, nu se adreseză unui anume public țintă (bine, nu veți citi așa ceva copiilor prea mici, pe post de poveste înainte de culcare) – nu este genul de carte care se adresează numai iubitorilor de thriller, de science fiction, de gotic, etc. Accentele sunt acolo, dar textele sunt scrise pentru toată lumea, adică și pentru cei care n-ar citi în viața lor un dark fantasy sau un science fiction. Iar asta mă bucură din ce în ce mai mult și cred că începem să vorbim despre universalitatea noului val de scriitori români de science fiction care se adresează unui public larg, mai degrabă decât unuia nișat.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

https://assassincg.wordpress.com/2018/08/29/blogosfera-sff-george-cornila-arlequine/

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

 

Blogosfera SF&F: Oameni si zei

Volumul de față este primul din seria „Protectorii”, a părut la editura Tritonic și poate fi comandat de aici.

Este compus din 15 povestiri care se întrepătrund prin intermediul celor 2 personaje principale feminine, care au și rol de „povestitor”, prin ochii cărora cunoaștem lumea în care se desfășoară acțiunea.

1. Prima este „Fantasia”: „Străina căpătase un ascendent asupra mea.” – nu vă spun de câte ori am citit propoziția asta. Am crezut că nu văd bine.

Unde facem cunoștință cu Kayla (Blackmoon), jumătate indiancă (piele roșie) și jumătate nordică și cu Lorena – zeiță. Unde începem să aflăm despre puterea Kaylei (un fel de medium cu ceva puteri paranormale) și despe Lorena, că este nemuritoare.

2. „Visul american”: o frumoasă povestire despre „visul american” propovăduit canadienilor. Chiar hilară (situația) dacă stai să te gândești mai bine. Sau unde mai descoperim un zeu, un karghan. Și unde aflăm că „zeii” sunt de fapt îngeri, iar karghanii sunt demoni. Iar îngerii sunt atlanții. Interesantă optică și întrepătrundere cu marile civilizații dispărute și cu legendele care le învăluie.

„Un memento dureros – a ce fusese, ce putea fi dacă…” – poate un memento a ceea ce fusese, zic și eu.

„să grăbească stolurile de corbi venind la ospăț”

Kyla află încet-încet despre existența „zeilor”, care nu-s nemuritori cum am putea crede, care pot fi uciși, dar care trăiesc vreme de secole și află despre originea și puterile ei.

Lorena ne poartă pe tot parcursul volumul de-a lungul istoriei și ne povestește cum au ajuns „Protectorii” din Highlands (Scoția) pe coastele Canadei și cum au fondat Nova Scotia, dar și despre cum s-au luptat și cum au dispărut vechile civilizații.

Un lucru nu mi-a dat pace pe parcursul acestei cărți: am trăit mereu cu impresia că văd episoade din „Nemuritorul”, serialul cu Adrian Paul. Nemuritorii, „zeii” se simt unii pe alții, se urmăresc, se luptă, se iubesc, fix la fel.

Cartea este una care te prinde repede, este fluidă și are zvâc. Din păcate nu am reușit să empatizez cu nici un personaj, nu sunt destul de „ancorate”, nu le-am putut simți aievea, nu m-am putut transpune în nici unul dintre ele.

Însă volumul este unul pe care-l recomand, măcar pentru lecțiile de istoria civilizațiilor. La final ne sunt anunțate următoarele două volume. Eu una îl voi citi cel puțin pe al doilea. Acum sunt curioasă ce se întâmplă mai departe cu Kayla și cum acceptă noua situație, care nu este pe atât de ușoară pe cât ați putea crede: ce mai, știe că face parte dintre „Protectori” și atât. Nu, nu e doar atât, e mult mai mult și mai complex, dar hei, dacă aș spune totul, care ar mai fi farmecul, nu?

Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Oameni și zei, le găsești pe blogurile:

https://assassincg.wordpress.com/?p=17339

https://just-other-things.blogspot.com/2018/03/oameni-si-zeiprotectorii-1-de-rodica.html

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/7/blogosfera-sf-f-oameni-si-zei

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-oameni-si-zei-rodica-bretin/

 

Viața în UK

Tot vreau să scriu articolul ăsta de atâta amar de vreme…

Iată s-a făcut puțin mai mult de 1 an de când am emigrat în Regatul Unit, în Anglia, mai precis.

Cum e viața aici? M-am adaptat? O întrebare care mi-a fost pusă ff des și la care nu prea știu ce să răspund.

Să mă adaptez la ce?

  1. La mediu, temperatură, umiditate, etc. Asta nu, încă nu. Iubesc soarele și căldura, urăsc ploaia și mocirla, la fel ca acasă, numai că aici, atunci când plouă nu am parte de „oceane planetare” și noroi ca din mlaștină. Aici orașul e oraș și e menținut curat.
  2. La oameni: și da și nu. Nu mai văd fețele gri, îngândurate și apăsate de grija zilnică. Ți se zâmbește și ți se dă „Bună dimineața!” chiar dacă nu te cunoaște persoana respectivă. Cam ca la bunica la țară unde toată lumea salută pe toată lumea. Nu, pentru că am întâlnit antisemiți și rasiști.
  3. Mâncarea: grija românului cea de toate zilele: ce mănânci??? Răspuns: ce vreau. Da, nu mănânc caviar, dar nici acasă nu mâncam. Nu-mi permit. Dar mâncare se găsește vorba aia, pe toate drumurile. Și sunt româncă, deci gătesc (o nouă maximă pentru cei plecați peste graniță).
  4. Transportul în comun: DEZASTRU!!!!!!! Aici toată lumea conduce, deci transportul în comun e cu chef și fără. Dacă ninge preț de 10 cm, poți să fii sigur că n-ai cu ce ajunge la serviciu în materie de tren, autobuz și chiar mașina proprie, pentru că aici oamenii nu sunt echipați de iarnă, ba chiar le este teamă să conducă pe zăpadă. Trenurile și autobuzele dacă nu întârzie cu orele, atunci sunt anulate. Deci ori îți iei liber, ori mergi pe jos. Iar pe jos mergi ca vara, doar cu puțin alb sunb tălpi, că material antiderapant s-a presărat pe străzi și pe trotuare de cel puțin o săptămână.

Ce-mi place?

Oamenii sunt mai calzi (cel puțin în aparență), mai săritori, nu te judecă, nu te încadrează în tipare.

Viața este mai ușoară. Banii sunt calculați să ai aceeași sumă săptămânal și nu lunar, ca în România. Și e mai ușor așa.

Mâncare berechet, de toate pentru toți. Ieftină, de principiu. Mănânc fructe care în România sunt doar sezoniere, că iarna au prețuri în supermarketuri de nu te poți atinge: cireșe, zmeură, căpșune, struguri, pepeni galbeni, mango, etc. Ce vrea mușchiul meu. Pe principiul gătesc, nu cumpăr semi-preparate, deci e bine. Sunt magazinele poloneze sau arăbești în care găsești și mâncare românească, dar sincer e scumpă și nu merită. De ce să cumpăr un iaurt Danone (pe care în România nici nu-l ating) cu 60 pence (60 de bănuți, diviziunea lirei) în loc să-mi cumpăr iaurt de al lor, bun, ca la mama acasă, cu 50 de pence? De ce să cumpăr carne stricată din magazin polonez în loc să găsesc o măcelărie arăbească? (În Doncaster aveam 2 magazine românești cu o mai mare varietate de produse decât aici, aveam și telemea și piața ca noțiune cunoscută nouă, cu secțiune de carne, ouă și brânzeturi, legume, fructe, haine, etc. În Worcester, nu am descoperit o asemenea piață și cumpăr din supermarketuri. Mai iau o bucățică de tobă, muștar Bunica, niște șorici vidat. Dar telemea nu am aici, mănânc ceea ce la ei se numește greek feta și la noi se aseamănă cu telemeaua ambalată la 100-150 grame din lanțurile de magazine. Dar am la fel de bine cașcaval afumat – scump al naibii, că ăștia pe aici nu știu ce e aia afumătură, sunt considerate delicatese produsele afumate, am feta și haloumi.)

La distracție, nu mă vântur în restaurante, cluburi că n-am timp, n-am bani, n-am cu cine…. Dar: cafenelele se închid la 19-20. Restaurantele pe la 22-23. Cluburile pe la 2 dimineața sâmbăta????

Mesele rămân afară, nu li se întâmplă nimic. Frecvent găsesc băutură afară când trec pe lângă barul din apropierea locuinței. Aș putea fi precum copiii după petrecerile adulților, să scurg paharele și halbele și dozele pe gât în jos.

N-am văzut bătăi, am auzit ceva sticle sparte, am văzut dimineața prin centru ceva cioburi, dar n-am văzut nimic violent. Am mers noaptea prin oraș și e ok, calm, luminat.

Pentru că mă trezesc devreme și iau primul autobuz spre serviciu (la 6:26) am ajuns să „cunosc” cei 3-4-5 homeleși care stau pe stradă pe unde trec eu, dar nu-s cerșetori. Dacă le dai bine, dacă nu, nu te roagă. Am văzut ca-n filmele americane homeless cu câine după el, dându-i câinelui să bea apă din sticlă de plastic cumpărată din magazin.

La modul general aici lumea e calmă și relaxată. Tocmai de aceea când îi aud pe la serviciu că vai ce stresați sunt, îmi râd în barbă și-mi spun că ei habar nu au ce e stresul.

Se plâng de sistemul de sănătate și pe bună dreptate, dar pe de altă parte, sunt atât de pemperizați, că dacă-i atinge o muscă e o tragedie. Am întâlnit nu o dată, oameni care-și iau concediu medical 2-3 săptămâni, o lună, pe motiv de depresie. Nu neg că depresia este o boală, dar în România n-am întâlnit oameni care să-și ia concediu medical că sunt prea stresați de job.

După cum spuneam, sunt antisemiți, sunt rasiști. Nu toți, evident. Sunt leneși nevoie mare și proști de dau în gropi. Eu încă mă mir că nu-s zilnic păcăliți la cumpărături la ce adunare „știu” să facă. Primul lucru când aud că-s româncă îmi spun că noi suntem ff buni la matematică (și știu ce chin a fost pentru mine) și că engleza este o limbă foarte grea și eu mă uit la ei cruciș.

Zona în care trăiesc eu este pi șentru, se numește West Midlands Mercia (Vikings, sună cunoscut?) și este o zonă ff bogată în artefacte romane. Le vezi la tot pasul: poduri, denumiri, saline. Acum am văzut că a început o campanie de promovare a „drumului sării”, autobuzele care merg spre Birmingham.

Au tot felul de evenimente în weekend, au bâlci lunar. Cinema sunt 2 aici în oraș. Eu am abonament la unul dintre ele, care este mai aproape. Un bilet la un film „normal” 2D este 7-9 lire, iar la unul 3D 10-12 lire. Un abonament lunar costă 18 lire, este valabil în toate cinematografele de pe teritoriul UK (mai puțin cele din centrul Londrei) și pot să văd câte filme vreau și de câte ori vreau.

Concerte în aer liber vara, în fiecare weekend, târgul de weekend are și tematici, a fost săptămâna de mâncare pe stradă, etc.

Bazin: am avut abonament în alt oraș 22 lire lunar, intrări nelimitate și acces la cursurile de aqua gym plus acces la tobogan (instalat când ieșeau copiii de la școală, cred că vreo 2 ore zilnic). Aici nu am încă, dar îmi voi face curând. oricum mai mult de 30 de lire lunar nu e. 30 de lire înseamnă 150-160 lei. Acasă cea mai ieftină piscină era 200 lei abonamentul pentru 10 intrări. Mai aveți întrebări???

Ce nu-mi place: mâncarea lor, dar îmi gătesc ce și cum vreau.

Oamenii sunt oameni indiferent de naționalitate, culoarea pielii, religie, orientare sexuală, credințe, etc. Vei găsi la fel ca în absolut orice țară: bețivi, oameni normali, oameni mai puțin normali, hateri.

Ceea ce m-a impresionat în mod negativ: au un număr fffffff mare de oameni cu dizabilități. Tot ceea ce fac este extrem: sport zilnic, eventual de două ori pe zi, mâncare multă și grasă, combinații de-ți stă mintea în loc: spaghete cu cartofi prăjiți, oțet peste cartofi prăjiți, salata este reprezentată de niște legume tăiate parcă de troli cu topoare neascuțite, fără nici un pic de asezonare. Părerea mea este că nu știu să gătească de nici o culoare, mâncarea lor este fadă, grasă și dezgustătoare. De aia bucătari ca Jamie Oliver au mare succes pe aici. Gordom Ramsey care a făcut școala de bucătari în Franța este deja la nivel de rafinament.

Încă, în zilele noastre, au oameni care trăiesc în comunități izolate și se înmulțesc între ei. În condițiile astea  nu mă mai miră că au sângele stricat.

Tatuajele sunt la ordinea zilei, sunt la fel de normale și de dese precum vezi în România femei purtând cercei. Și chiar dacă nu vezi tatuajul la prima ochire, nu înseamnă că nu există, ci doar că este ascuns sub haine.

Moda este ceva inexistent: fustele scurte se poartă peste burtă, să-ți acopere burdihanul cât se poate de mult, dacă nu e destul material să-ți acopere și bucile nu e bai. La fel pantalonii scurți: dacă nu se vede linia bucilor, atunci nu-s pantaloni scurți. Iarnă, vară, nu contează, șlapi, sandale, pantofi fără ciorapi se poartă. Eventual vara poartă papuci cu blăniță. Tot vara am văzut cizme, iar iarna UCG-uri. Rochiile se poartă peste pantaloni. Nu egări, dres –  pantaloni.

Înmulțirea între ei este ceva normal (mă refer la rude apropiate, nu la englezi cu englezi). Legea nu pedepsește decât căsătoria cu rude apropiate, nu înmulțirea.

Violul și incestul sunt la ele acasă. Din poveștile auzite că femeia abia prin anii 80 a început să aibă dreptul să spună „NU” mă duce cu gândul că sunt o societate barbară.

Englezul neaoș trăiește din ajutoare sociale și poate, poate muncește până în 36 de ore săptămânal pe undeva, dacă e condiționat de primirea ajutorului social. Dar se plânge cât 10 că nu mai poate, că e oprimat, că străini, că….

Modernizarea unui apartament sau a unei case în UK  înseamnă instalarea de duș în baie și eventual, cumpărarea de baterie cu o singură țeavă prin care pot trece apă caldă și rece. Da, ei au 2 țevi: una pentru apă rece și una pentru apă caldă și la chiuvetă și la cadă. Cum le combini? Pui dopul. Vasele se mermelesc într-un amestec de apă cu detergent și se pun la uscat în scurgător, nu există noțiunea de clătire. Baie se face de maxim 2-3 ori pe săptămână. Cum adică să te speli zilnic????

Ce-mi place: se poate face precomandă la o carte cu vreo 6 luni înainte de apariție și plătești doar jumătate din preț. Au jde de mii de oferte de toate felurile la orice vrei: mâncare, îmbrăcăminte, cărți.

Se pune mare preț pe sport, sunt suporteri înfocați.

Nu știu ce altceva să mai spun. Dacă aveți curiozități lăsați întrebări în comentarii.

 

SOLO: A STAR WARS STORY

Noroc că n-am dat bani pe film. Păi am abonament și nu am plătit bilet special pentru filmul ăsta.

Nu sunt fan „Star Wars”, deși am văzut toate filmele din serie. Mai degrabă mi-au plăcut „Star Trek” și „Stargate”.

Așa film plin de clișee cinematografice din anii 80, făcut în 2018, când vorba aia, avem filme cu 4-5-6 simțuri (te zgâlțâie, te împroașcă cu apă, etc), n-am mai văzut.

În primul rând că absolut nimic nu mi-a dat impresia că văd un film din seria „Star Wars” (evident, în afară de personajele ultra mega cunoscute). Dacă schimbau un pic moaca și numele personajelor și îi ziceau „De-a fuga prin galaxie” era fix la fel.

De unde a apărut Qi’ra? Cine e și ce vrea ea? Că e interpretată de Emilia Clarke e bașca.

Citat de pe un site al fanilor seriei:

Han Solo a fost un om de pe Corellia care a obţinut faimă la nivel galactic ca membru al Alianţei Rebele şi mai târziu al Noii Republici. Născut pe Corellia, a rămas orfan de mic şi luat de către piratul Garris Shrike ca să facă parte din echipajul lui. A fost tratat cu cruzime, dar l-a servit pe Shrike mult timp înainte să evadeze, în adolescenţă. Solo a devenit contrabandist şi s-a îndrăgostit de Bria Tharen, deşi ea l-a părăsit din cauza datoriei faţă de Alianţa Rebelă. Solo s-a înrolat apoi în Academia Imperială pe Carida, servind cu distincţie. A fost dat afară însă când a oprit un ofiţer imperial să-l bată pe un Wookiee numit Chewbacca cu un bici neuronic. Drept mulţumire, Wookiee-ul a jurat o “datorie de viaţă” faţă de Solo. A redevenit contrabandist cu Chewbacca alături de el. Pilotând Şoimul Mileniului, pe care îl câştigase la un joc de Sabacc împotriva lui Lando Calrissian, a devenit cunoscut drept unul din cei mai buni contrabandişti din galaxie.” – sursa http://ro.starwars.wikia.com/wiki/Han_Solo?li_source=LI&li_medium=wikia-footer-wiki-rec

Ce-mi spune filmul minune? Han era un Oliver Twist de pe Corellia, dar are cam spre 20 de anișori, are și iubită, pe Qi’ra, pentru care se înrolează în Academia Imperială și încearcă să se întoarcă pe Corellia pentru a o salva. Între timp fata e destul de mare și de vaccinată ca să taie în stânga și-n dreapta și eroului i s-au tăiat aripile (de către cretinul care a putut concepe așa un kkt de scenariu).

Cum se cunosc Han și Chewbacca? Gladiatorul l-ați văzut? Nu contează care dintre filme, serialul, etc… Un film cu gladiatori ați văzut vreodată în viața voastră?

Han a fost masă servită lui Chewbacca, numai că ăștia 2 s-au înțeles să-i …, au fraternizat și au evadat din închisoarea (groapa cu lei, mă rog, wookie) imperială. De ce tocmai ăștia doi? Că Chewie mai halise niște unii până la Han. Păi dacă Solo spikuiește limba lui wookie…. ei, dacă mâncarea ți-ar vorbi pe limba ta, parcă n-ai mai mânca-o, nu?

De ce îl cheamă pe Han Solo? Mă aștept ca fanii măcar să aibă teorii. Lasă că-ți spune filmul: că a plecat singur de pe Corellia. Ai priceput, da? singur = solo. Mare dibăcie…

Interiorul navei spațiale: carton demn de decorurile pieselor de teatru ale copiilor de la grădiniță și școala primară.

Zborul cu viteza luminii. Eiiiii, mai știți „Înapoi în viitor”?  https://www.imdb.com/title/tt0088763/

Unde a învățat Han să piloteze nave? Că pe Corellia fura să zicem mașini zbuătoare, nicidecum așa complexe precum navele, la academie l-au șutuit rapid, că avea o problemă cu autoritatea (pe cuvânt, așa zice în film, era să leșin de râs) și apoi în armata imperială era infanterist…. deci unde?

Pe drumul de 12 parseci, intră într-un maelstorm. Am mai auzit eu cuvântul ăsta, dar recunosc că l-am căutat în dicționar, ca să fiu pe deplin lămurită asupra semnificației lui https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/maelstrom. Care zice că e o situație ff confuză, cu multă violență și distrugere. Minunăția noastră de film ne explică „uite maelstorm-ul” și văd un fel de cthulhu care încercă din răsputeri să-i halească pe ăștia cu nava. Un fel de Mobi Dick care alerga după vapoare sau balena care-l înghite pe Iona, varianta printre stele. Dar, asta era scurtătura minune ca să ajungă la timp cu substanța pe planeta rafinărie, în afara imperiului.

Concluzia: un film făcut din petice. Un puzzle care încearcă la nivelul unui copil de 4 ani să explice cum a ajuns Han Solo să lucreze pentru piratul Shrike și cum a câștigat nava la un joc de Sabacc. Personajul Han Solo am avut impresia că e un Johnny Bravo printre stele. Cretin, dar dispus să riște pentru o fustă. Exact ca Johnny Bravo, dispus să facă multe imbecilități pentru o femeie. Actorul care-l interpretează am crezut că e dus cu sfoara de colo colo. Să o pupi tu pe mama dragonilor, da, știu, asta e în alt film, dar e aceeași actriță și să nu ai nici un sentiment, reacție, să fii rece ca un cub de gheață plutind într-un pahar cu whiskey?

Așa cum spun de când am văzut trailerul: acest film se numește supă reîncălzită. Nu-l recomand nici măcar celor care cred că dacă-și cumpără 2 pungi de semințe și-i imită pe vecinii de la parter, măcar se vor distra 5 minute. Sincer, dacă ești fan fă-te că nu există. Dacă nu ești fan, dai banii degeaba pe el, oricum. Și dacă n-ar fi Star Wars, povestea în sine a jalnică. E construită din bucățele. Pe sistemul: cubul ăsta ni-l arată pe Han Solo într-o navă. Dar cum ajunge el acolo? Păi hai să inventăm o dragoste (neverosimilă) și un băiat care se bate ptr iubita lui (v-am spus că fata e mare jmecheră, da? Că n-are nevoie de el de nici o culoare. Ba, mi ți l-ar lua la puricat și n-ar mai rămane nici Solo de el, darămite Han….).

NU DA BANI SĂ VEZI FILMUL ĂSTAAAAAA, CĂ NU MERITĂ!

Blogosfera SF&F: Imparatul gheturilor

Tadaaaaammmmm, o nouă lună, o nouă ediție a Blogosferei…..

De data această o scriitoare aclamată și apreciată pentru scrierile sale, Ana-Maria Negrilă.

Aș menționa că volumul de față este o ediție revizuită și adăugită, deoarece lansarea inițială a avut loc în 2006, iar în 2008 a luat și premiul Vladimir Colin pentru roman.

Coperta clar m-a incitat, e modernă și îți dă un indiciu asupra poveștii, fără să-ți dezvăluie totul, însă. Cartea poate fi comandată de aici.

Relansarea a avut loc în cadrul târgului Final Frontier din această primăvară.

Despre carte… numai de bine. O poveste cu împărat și supuși, pe un teritoriu acum dominat de gheață. Dar nu este ca orice poveste, pentru că nici supușii nu sunt doar niște supuși. Clasica împărțire socială în săraci, clasa muncitoare și bogați aici are denumiri pe cât de simple, pe atât de descriptive: vânători, fractali, forțele de ordine Ospitaliere, psihicii sau vrăjitorii, denimiți pre-văzători, organizați în Societatea Viitaz. După cum vedeți denumirile sunt și ironice.

Avem și legenda fraților An și Nh care au încălcat legile Împăratului Ghețurilor și au plătit cu viața pentru asta.

Și toate povestite foarte frumos de Sich, o pre-văzătoare rămasă singură în urma preluării puterii absolute de către Consiliu, care a ucis majoritatea pre-văzătorilor și a interzis practicile lor.

Mi-e greu să-mi dau seama dacă sistemul politic din roman este unul comunist sau fascist, dar e clar unul totalitar (ambele sunt „pentru ai noștri” și „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”). Propaganda pare clar comunistă, Consiliul oferă „totul” supușilor, Ospitalierii sunt prezenți peste tot pentru eradicarea „elementelor nocive” (sună cunoscut?).

Mai știți cum ni se spunea la orele de română din școală? „Ionuț a plecat într-o călătorie inițiatică….”. Și personajul nostru principal, tânăra Sich își spune povestea despre călătoria inițiatică în tainele planetei și ale facțiunilor politice care conduc acest tărâm înghețat.

După amărăciunile din ultima vreme din cadrul Blogosferei, acest volum a fost ca o gură de apă proaspătă, de izvor de munte, pentru călătorul însetat și obosit de drum. Cu siguranță nu este o carte perfectă, dar am ales să trec peste orice am simțit că ar mai trebui lucrat, din 2 motive:

1. volumul a apărut acum 12 ani (da, știu, ediție revizuită și adăugită, dar nu putea să rescrie cartea în totalitate, nu?)

2. sunt prea puține și mărunte, sunt chestii care țin de gust personal, nu au impact asupra poveștii.

Cu siguranță recomand acest volum tutoror celor cărora le place o poveste frumoasă, spusă de o tânără inteligentă și ambițioasă îmbinată cu o legendă locală despre construirea unui oraș (nu, nu e Roma).

Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Împăratul Ghețurilor, le găsești pe blogurile:

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/5/blogosfera-sf-f-imparatul-gheturilor

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/05/imparatul-gheturilor-de-ana-maria.html

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-imparatul-gheturilor-ana-maria-negrila/

https://assassincg.wordpress.com/?p=17263

Luna viitoare, încercăm să scriem despre „Greva Păcătoșilor” de Florin Chirculescu, publicată la Nemira și lansată în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2017.

Blogosfera SF&F: Noaptea Lemurienilor

 

Cartea dezbătută azi se numește „Noaptea Lemurienilor”, a fost publicată la editura PAVCON și face parte din colecția „România sub Asediu”. Poate fi comandată de aici.

Nu am pornit de la premisa că va fi o carte nemaipomenită, nemaivăzută, ceva exatraordinar, dar am din nou un gust amar, care pare că nu mă părăsește în ultima perioadă. De ceva vreme cititul a început să devină o corvoadă și oricât de drag îmi este acest proiect al Blogosferei SF & F, mai că-mi vine să dau cu cărțile de pereți, deși nici pereții și nici cărțile, săracele, n-au nici o vină. Mai ales că le citesc în format electronic.

Proiectul „România sub Asediu” sună foarte frumos în teorie. Are deocamdată 6 volume publicate, 2 despre Focșani, 3 despre București și 1 despre Craiova. Dacă aș fi fost coordonatorul colecției aș fi diversificat orașele.

Volumul de față tratează Focșani, dar avem și ceva acțiune petrecută în București.

Oful meu și buba cea mare este: UNDE ESTE SCIENCE FICTION-UL????

Ca să pui o etichetă e ff ușor, dar din păcate m-am obișnuit ca eticheta să reflecte adevărul. Ori în ultima vreme văd cum o grămadă de cărți marketate și categorisite ca fiind science fiction sunt doar povești (fantasy) magice. N-am nimic împotriva lor, îmi place genul, dar vreau ca etichetarea să fie corectă. Nu știu de ce e rău sau greu să-i spui pe nume: realism magic. De ce e science fiction dacă nu implică decât fiction, dacă partea de știință lipsește cu desăvârșire?

În altă ordine de idei, să fii la al treilea roman publicat și să ai asemenea goluri temporale….. Nici la primul roman nu ar fi permise, dar ce să mai zic?

Concluzia este una singură și e amară: se publică în neștire fără nici un pic de atenție, fără să conteze forma, doar conținutul.

Despre poveste spun că e drăguță, că pleacă de la o premisă interesantă (coborârea zeului egiptean Amon-Ra (în carte este Ymon-Ra) pe pământ sub forma unui om cu cap se pasăre (știu că am văzut un film pe tema asta). Și de aici apar niște fenomene stranii, vezi crăpătura din pământ prin care ies Lemurienii, dispariții și aventuri.

Din păcate cartea este doar o poveste drăguță, stil adolescentin, de genul seriei cu vampiri a Annei Rice, însă aici avem mitologie egipteană.

M-aș aventura s-o recomand copiilor, să zicem peste 12-13 ani, dar sub 16 și tot mi-e teamă că unii mă vor înjura, deoarece bagajul lor de cărți citite până acum poate cuprinde niște clasici science fiction care să le ofere alte așteptări decât poți avea citind autori români.

Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Noaptea lemurienilor, le găsești pe blogurile:

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/4/blogosfera-sf-f-noaptea-lemurienilor

https://assassincg.wordpress.com/2018/04/25/blogosfera-sff-florin-giurca-noaptea-lemurienilor/

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/04/noaptea-lemurienilor-de-florin-giurca.html

Blogosfera SF & F: Choice

Nu pot să încep decât cu niște zicători:

„Dacă te mănâncă undeva, te scarpini”, „Ursul merge, câinii latră” și aia cu prostul se interpretează ca atac la autor. (nu e cazul)

În condițiile în care în ultima vreme cam prea mulți se cred „îndreptățiți” să-și dea cu părerea despre cine poate și cine nu să-și dea cu părerea, iată că proiectul „Blogosfera SF & F” merge mai departe.

Și pentru că nu suntem părtinitori și pentru că știm ce alții nu știu sau aflăm, am decis să încercăm să recenzăm cărți de la toate editurile care publică SF & F românesc.

Să o zic pe aia cu mare e grădina Ta, Doamne și cine m-a pus? Nu, o zic pe aia cu dacă m-a mâncat, m-am scărpinat.

Și acum începe scărpinatul:

Titlul este „Choice”, autoarea este Livia Furia și cartea o puteți cumpăra de aici. În prostia mea cea crasă mă tot așteptam ca titlul să se regăsească în poveste. Dacă citesc un text cu titlul „Făt Frumos din Lacrimă”, mă aștept (și se întâmplă) ca pe parcursul textului să realizez înțelesul titlului, să văd de unde vine. Aș, de unde! Uite că aici logica mea de fier s-a topit toată, că de unde să pricepi de ce cartea se numește „Choice” și nu „Dary” sau „AR DaKan”. Care alegere? Ca să aleg între X și Y trebuie să fiu în cunoștință de cauză și să știu ce înseamnă X, ce înseamnă Y și să iau o decizie, să fac o „alegere”. Am tot sperat că până la final găsesc care a fost momentul de cumpănă, dar, dacă sunt pus în fața faptului împlinit se mai cheamă că a fost alegerea mea? Eu zic că nu. A și faza servită pe final că pe animăluț îl cheamă „Choice” și de aici titlul, nu o înghit nici cu tone de ciocolată.

Mai departe: trecând peste titlul în engleză (sincer, cred că a fost pus doar pentru că e „cool”, pentru că „dă bine la public”), deschid cartea și încep să citesc. Primele pagini nu-s chiar rele, din punct de vedere al scriiturii în sine, dar…

1) Intru direct în brânză, pe sistemul am dat cep la burduf și începe să curgă, dau peste un amalgam de personaje. Nu sună deloc bine cuvântul ăsta, „personaje”, mai degrabă niște NPC (Non Playing Character –  care sunt acolo doar ca să ajute personajul principal să meargă mai departe în poveste). Și după ce că dau peste ele tam-nesam, le mai cheamă și ca-n turnul din Babel. Sunt pur și simplu niște cartoane cu etichete: Darla Marinka, Dary, Regina, Maria, Ioana, Berca, Sebastian, Furio (ăsta e avatarul autoarei?), AR DaKan (ăsta cel puțin parcă e din jocurile video ale anilor 1980, pe vremea când băgam caseta în casetofon și așteptam juma de oră să se încarce SABOTEUR. Și amărâtul mai e și bătăuș profesionist – un fel de filmele cu „cichi chan”, îi sare capsa imediat). Dar de unde vin personajele astea, cu ce se ocupă ele, care e rolul lor prin poveste? Pe lângă inconsistența numelor care m-a lovit destul de rău, avem

2) Lumea în care se desfășoară cartea, universul, nu este deloc conturat (ă): nici spus că ne aflăm pe planeta Pământ în anul 4500 î.e.n. după ce marele cataclism a deschis liniile temporale, nici sugerat prin decoruri (este un exemplu!!! cartea nu-ți dă nici un indiciu de nici un fel despre când și unde se petrece acțiunea). Și nici că am aflat care e șpilul, cum funcționează lumea asta (da, Sandra, știu, nu trebuie să-i dai cititorului mură-n gură, trebuie să-și pună capul la contribuție. Contribuție la ce? Că dacă-mi închipui eu cam cum era, fără ca tu autor să trasezi niște linii, să suferezi ceva, păi cred că încep să am o contribuție la poveste).

3) Opaaaa, apar și extratereștrii. Primul pe numele lui Sebaahn, e un fel de nu știu ce, care are blăniță roșie, lăbuță de veveriță, se frământă ca un pisoi, are urechiușe și năsuc și mustăți și moare după ce-ți împlinește un gând pe care doar l-ai gândit, nu l-ai aprofundat, era și el pe acolo, ca o părere (ce ziceam că nu e alegerea mea?). Sincer, eu mi l-am închipuit cam de mărimea unui gușter, deși în carte i se spune nevăstuică. Aaa și e foarte prietenos, că se aleargă cu Ioana, care este o fetiță de nici 5 anișori, nepoata lui Dary, personajul principal (deși sunt ferm convinsă că avem două personaje principale, un cuplu format din Dary și AR DaKan).

4) Abundența de termeni preluați din limba engleză și traduși corect, dar folosiți într-un context tâmpit, mi-a scos peri albi. Exemple:

a) „… mi-am luat un pahar cu lapte și câteva prăjituri dintr-o cutie rătăcită pe dulap” – cine ține prăjiturile într-o cutie rătăcită pe dulap??? Ce prăjituri sunt alea? Negrese pe post de bolovani ca să ai muniție de spart capul boului masochist cititorului care a mai dat și bani pe cartea ta. Mie mi se pare clar că se referă la englezescul „milk & cookies”, unde doamna hautoare nu știe că „cookies” deși sunt traduse prăjiturele în limbajul IT pot fi și biscuiți și orice altceva dulce pe bază de blat sau cocă.

b) „… vă rog cineva să mă ajute” = somebody help me

5) Construcții de fraze nefericite, nu, de-a dreptul imbecile: „… am simțit cum cobor câțiva cm mai jos”. Aloo, tanti, ia să te văd cum cobori mai sus! Hai, să te văd!

– „arătând spre băiețelul care mi se urcase în cap” – păi dacă a găsit loc? ce să facă și el? s-a urcat unde era mai liber.

6) Obsesia cărții, o expresie: „gesturi maternale”. Maternale, pe bune?????? Da’ „materne” nu ne mai place, nu? Eu când v-am zis că textul ăsta e o traducere proastă din engleză…

Din păcate, dacă nu mă opresc, fac analiză pe text la întreg volumul și ne ia câteva zile să citim un amărât de articol.

Ce găsim în carte? O poveste care putea fi foarte faină. Dacă nu era dată de toate gardurile: avem practic o aventură cu vârcolaci niște fiare pe care numai karateka AR DaKan le poate ucide, a se citi preface în scrum.

Personajele sunt acolo doar de decor, nu evoluează, nu au reacții firești, nu trag învățăminte, nu sunt delimitate: bune și rele. Eu știu că viața nu este în alb și negru, dar totul în nuanțe de gri, poate doar în „Fifty shades of grey”.

Iar finalul este cireașa de pe tort:

„- AR, e totul în regulă? am șoptit, speriat.

S-a întors spre mine, scrășnind. Avea ochi de rubin și miroasea a păcat.”

Înțeleg conceptul de cliffhanger, dar așa? Cum miroase păcatul?

Căutând informații despre câte cărți a mai scris autoarea aflu că „Choice” este al treilea roman publicat, mai are un prim volum dintr-o serie și un roman de sine stătător, iar „Choice” este primul volum al unei trilogii thriller SF.

După ce am citit, am rămas cu o întrebare: unde-s thrillerul și SF-ul?

 

Recenzia (opinia, părerea) face parte din proiectul Blogosfera SF & F. Ca să citiți și părerile colegilor mei, faceți click pe linkurile de mai jos:

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=840

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2018/03/choicechoice-1-de-livia-furia.html

https://readersrepublic.wordpress.com/2018/03/14/recenzie-choice-livia-furia/

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/3/blogosfera-sf-f-choice

https://assassincg.wordpress.com/?p=17111

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-choice-livia-furia/

Luna viitoare a venit rândul editurii Pavcon să fie în colimator cu romanul „Noaptea lemurienilor” de Florin Giurcă din cadrul seriei RSA – România sub Asediu.

Blogosfera caută recomandări faine!

Au trecut cam multe luni de când am citit o carte care să nu ne dezamăgească și am vrea să schimbăm asta. Tradițional, zilele astea urma să apară un sondaj cu titlurile care vor ieși pe piață la Final Frontier, dar ne-am dori ca în aprilie să nu mai riscăm cu o carte nouă. De aceea, avem nevoie de ajutorul vostru.

Mai exact, vom adăuga în sondaj și o serie de titluri mai vechi, din care să putem alege cărțile pentru aprilie, mai și iunie. Aceste titluri le puteți propune voi într-un comentariu până sâmbătă, inclusiv. Recomandările trebuie să respecte următoarele condiții:
– cartea trebuie să fie din zona SF&F și să fie semnată de un autor român
– cartea trebuie să fi apărut pe piață după 15 martie 2017
– cartea trebuie să poată fi ușor de achiziționat (am prefera să o putem comanda online, dar dacă se găsește la Final Frontier 2018 e suficient de bine)
– cartea trebuie să fie ori de sine stătătoare, ori primul volum al unei serii.
– trebuie să fie un titlu care să vă fi plăcut atât de mult încât să aveți încredere că nu vom fi dezamăgiți. Nu zic să ne dea pe spate, dar măcar să nu ne facă să ne regretăm timpul și nervii. Vrem o carte „citibilă”.

PS: e ok să ne recomandați și propria carte, dar țineți cont de faptul că va veni după un lung șir de dezamăgiri, deci probabil răbdarea și îngăduința noastră vor fi mult, mult mai puține decât în mod normal. Dacă vă doriți doar feedback pe text, nu e momentul.

In the Blood

De aproape un an vreau să vă povestesc despre Lee Isserow și proiectul său ABAM = A book A Month.

Lee Isserow este un scriitor britanic, scenarist și producător premiat. Și pentru că marea sa dragoste este filmul și cărțile sale sunt foarte cinematice.

”In the Blood” este o quatrologie horror. Am citit primul volum ca parte a programului ABAM, adică o carte pe lună, pe care Lee o oferă gratuit, în schimbul recenziei pe amazon.

Am cumpărat următoarele două cărți din serie, ceea ce spune în primul rând că mi-a plăcut subiectul și apoi că sunt curioasă cum continuă.

Prima impresie despre cartea lui a fost: horror de tip Stephen King în engleză britanică. Un punct în minus din punctul meu de vedere și ceea ce m-a frapat sunt capitolele ffff scurte. Am citit capitol de o pagină. Este un punct în plus faptul că scrie foarte cinematic, dar mi-aș fi dorit mai multe detalii. Pe măsură ce am citit cartea am avut impresia că văd un film și că fiecare capitol (că nu sunt decât vreo 35) este o scenă. Altfel, numai lucruri bune de spus, deși mi-am dat seama destul de devreme cam de unde vine monstrul. Partea bună este că volumul nu constă doar în găsirea monstrului, așa cum în cărțile polițiste trebuie să găsești criminalul. Mai are o bucată destul de mare despre cum domolești și controlezi monstrul, despre cum îl pui în slujba binelui. Foarte drăguță ideea. Tocmai de aceea sunt curioasă cum continuă povestea în următoarele trei volume.

Pe scurt:

Ben Graham visează despre monștri.
El visează despre monștri încă din copilărie, de când a fost martor la uciderea mamei lui de către unul.
Însă Ben va deveni el însuși un monstru pe măsură ce urzește un plan să-l ucidă pe cel care i-a luat viața mamei lui.

Dar Ben va descoperi nu doar că monștrii sunt reali…
El va afla că are niște calități unice care-l vor ajuta să-i distrugă.

Pentru că sângele lui Ben nu este la fel ca al oricui. Este viu. Și are o foame care nu poate fi săturată.

După cum spuneam, horror clasic, de bună calitate, cu miza crescândă până la un moment dat.

Personajele mi-aș fi dorit să fie puțin mai mult dezvoltate. Dar oricum, impresia despre carte este una bună, acțiunea coerentă, logică.

Mă bucur să fac parte din proiect și dacă vreți să aflați mai multe, o puteți face la adresa: www.abam.info.

Primul volum îl puteți găsi și audiobook în lectura autorului. Părerea mea proprie și personală este că audiobookul face un mare deserviciu cărții, autorul nefiind o persoană potrivită pentru lectură publică.

 

Agaricii și SF-ul

Da, știu, faptul că SF-ul devine din ce în ce mai popular în România ar trebui să mă poarte în al 15-lea CER. Și totuși… Și totuși nu e așa când realizez că orice cărțulie (ca să nu spun maculatură de aprins buștenii) entuziasmează oameni care se dau pricepuți în ale SF-ului, dar care habar nu au de fapt ce cuprinde genul SF. Da, știu, fiecare are dreptul să-și exprime opiniile și nu uit că chiar eu urlu sus și tare pe tema asta. Ce facem însă cu educația? Dacă începem să considerăm toate cărțile a fi SF, în loc să folosim termenul corect de „ficțiune” pe post de rod al imaginației oare unde ajungem? Cine oare este îndreptățit să categorisească o scriere sau alta și cum am putea educa publicul?

În primul rând, ca să nu zic autorul, atunci editorul ar trebui să știe în ce categorie include o carte sau alta, nu? Pentru că editurile au diverse colecții și atunci aici intervine prima categorisire a textului respectiv. Apoi un cititor avid al unui gen sau altul va ști clar dacă un text aparține sau nu genului respectiv.

Buuun, de aici intervine cum îi educăm pe ceilalți? Pe cititorii ocazionali care iau contact pentru prima dată cu genul prin intermediul unei cărți considerată ca făcând parte dintr-un gen cu  care, de fapt, nu are nici în clin și nici în mânecă?

Sincer, nu am răspuns la întrebarea asta, dar mă doare foarte tare și nu doar sufletul, încep să percep o durere fizică atunci când mă gândesc că un gen de literatură deloc facil și destul de larg, care este prea puțin cunoscut masei mari a populației din țara noastră este luat în derâdere și mă simt ca și cum cineva mi-ar vinde un DVD cu O-ZONE pe post de Body Count.

Page 1 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén